Să donezi te face să te simţi bine, dar să fii fundraiser voluntar te face să te simţi de parcă nimic nu-ţi poate sta în cale.

În noiembrie 2013, am participat la primul meu cerc de donatori. Era la Cluj, într-o clădire numită potrivit Inspire, şi se strîngeau bani pentru trei cauze locale: un violonist orfan, un proiect de lectură pentru copii de la sate şi un laborator de robotică într-o şcoală. Sala era plină de ultimele colecţii de cizme şi poşete Chanel, se serveau macarons şi prosecco şi toată lumea părea să se ştie cu toată lumea. Cercul voia să strîngă 18.000 de lei şi, sinceră să fiu, mi se părea o sumă aberantă – nu erau mai mult de 50 de oameni în sală. Plus că pe mine nu mă impresiona nici una dintre cauze. Dar mersesem pentru că făceam deja parte din Cercul de Donatori al Centrului de Resurse pentru Participare Publică, CeRe, şi voiam să văd ce se întîmplă la un asemenea eveniment, pentru că urma să avem şi noi unul. A doua zi chiar.

Cercurile de donatori – un concept inventat în Marea Britanie de The Funding Network şi adus în România în primăvara lui 2013 de Asociaţia pentru Relaţii Comunitare – au un scenariu prestabilit: mai întîi, se prezintă cele trei cauze, apoi vin şi vorbesc pentru ele membri ai cercului, ca un fel de avocaţi pledanţi, apoi se donează ridicînd mîna şi spunînd suma. Într-un colţ, cineva notează toate promisiunile, şi pe un ecran vezi în timp real cum creşte suma. La final, fiecare donator completează o declaraţie cu suma pe care se angajează să o dea şi cum (cash, transfer bancar, debit direct), precum şi datele de contact, ca să poată fi sunat să i se reamintească. Ce e interesant e că, atunci cînd se donează propriu-zis, reprezentanţii cauzelor ies din sală, pentru ca donatorii să nu se simtă vinovaţi sau presaţi că nu donează pentru una dintre cauze. Apoi, la fel de surprinzător e că între participanţi apare un fel de competiţie prietenească despre cine dă mai mult. Oamenii se provoacă reciproc – de exemplu, cineva spune că dă 1000 de lei, dacă se mai strîng în următoarele cinci minute alţi 1000 de lei de la restul celor din sală (se numeşte matching). Sau că dă 400 de lei, dacă se strîng 800 de la alţii. Oamenii glumesc, se tachinează, concurează, de parcă ar fi un premiu la final.

La Cercul independent de Donatori din Cluj s-au strîns 24.000 de lei. Într-o oră şi jumătate. Nu ştiu cum, că nu s-au dat sume mari. Cu excepţia unei doamne care a dat constant cîte 500 de lei pentru fiecare cauză în parte, ceilalţi au dat 150, 200, 250 de lei. Şi totuşi, banii s-au strîns. Cel mai mult a strîns laboratorul de robotică, dublul sumei propuse, urmat de violonistul adolescent, care a strîns atît de mult, încît şi-a permis să meargă la un concurs de muzică nu în Croaţia, cum era planul iniţial, ci în Austria, unde era mai scump (şi mai prestigios).

Am plecat spre Bucureşti cu inima strînsă, pentru primul nostru Cerc de Donatori CeRe – era puţin probabil să strîngem atîtea poşete Chanel într-o cameră – dar şi cu un soi speranţă că modelul acesta făcea cumva lucrurile să meargă mai uşor decît dacă ne-am fi dus fiecare din cei 15 membri ai Cercului la prietenii noştri să le cerem bani pentru ca CeRe să-şi poată continua munca de transparentizare a Primăriei Bucureşti.

Cercul s-a desfăşurat la Librăria Bastilia. La început, părea să nu fie lume deloc, dar, cînd s-au aşezat pe scaune, am văzut că erau peste 40 de persoane, membri ai Cercului şi prietenii lor. Oameni din ONG-uri, activişti, ziarişti, voluntari CeRe. Dar şi oameni pe care CeRe i-a ajutat de-a lungul timpului să-şi recupereze drepturi, să fie ascultaţi de autorităţi, să se organizeze şi să schimbe ceva în cartierele lor. Nu oameni cu puterea financiară a celor din Cluj, dar cu siguranţă oameni care înţelegeau cît de important e ce face CeRe.

După cele trei prezentări – trei proiecte diferite ale CeRe, despre deosebire de trei cauze diferite, ca la Cluj, unde Cercul funcţionează independent de o organizaţie –, coordonatorii de programe au fost exilaţi pe hol şi a început partea în care membrii pledau pentru cîte unul dintre proiecte. Adică şi eu, care vorbeam pentru eforturile CeRe de transparentizare a Primăriei Bucureşti. Nu cred că există lucru care să mă umple de furie mai mult decît nesimţirea Primăriei şi a Consiliului Local Bucureşti, care nu le permit cetăţenilor să asiste la şedinţe şi să aibă interpelări, deşi legea transparenţei decizionale obligă orice instituţie să facă acest lucru. Pe lîngă asta, nici un consilier (atunci) nu avea date de contact, raport de activitate anual sau ore de audienţă afişate pe site-ul Primăriei, deşi, din nou, legea îi obligă.

Mai încercasem de cîteva ori să fac fundraising – ţinînd prezentări, cînd lucram la o fundaţie care strînge fonduri de la angajaţii din companii. Au fost dezastruoase, m-am simţit de parcă îi deranjam pe oamenii care mă ascultau (din fericire, postul meu nu era despre fundraising, şi am putut să mă întorc la activitatea mea normală, fără să mă simt prea incapabilă). Aşa că m-am dus în faţă cu toate amintirile acelor eşecuri, un discurs scurt scris pe o foaie mototolită în palmă şi toate emoţiile din lume.

Cînd m-am uitat la oamenii din sală, cînd am realizat că erau acolo pentru că le păsa de aceleaşi lucruri de care îmi păsa şi mie, cînd am avut revelaţia că faptul că erau acolo însemna că lupta era pe jumătate cîştigată, am uitat de tot. Şi de temeri, şi de discursul pretenţios, şi de emoţii. Le-am spus oamenilor, fără dubiu, că eu cred în CeRe pentru că face lucrurile de care am nevoie ca să simt că trăiesc într-o democraţie şi că, mai ales, o face şi pentru mine, care nu aş şti de unde să apuc lupta cu transparentizarea Primăriei. Că sînt donator pentru că aşa pot eu să fiu activist, dîndu-le mandat şi posibilitatea să schimbe ceva celor care pot. Că aş vrea ca şi alţii să vadă cît de puternic te simţi cînd donezi, că faci, la rîndul tău, să se schimbe ceva.

Proiectul „meu“ a strîns aproape 6000 de lei, cu 50% mai mult decît suma propusă şi cel mai mult dintre cele trei prezentate. Meritul e, bineînţeles, al oamenilor de la CeRe care fac aceste lucruri de care are nevoie societatea. Dar mie mi-a dat încrederea că există un public care te ascultă atunci cînd ceri ajutorul şi că eu îi pot da, cerîndu-i, posibilitatea de a face un bine. Ceea ce e o resursă mai limitată decît credem: trebuie să am încredere în cel căruia îi dau, să mi se pară că face ceva important sau util, să am condiţiile să o fac fără efort prea mare. Cînd fac fundraising pentru o cauză pe care eu am testat-o deja şi mă pun gaj pentru seriozitatea şi importanţa ei, nu cer o favoare, ci ofer una.

Georgiana Ilie este jurnalistă şi director de comunicare la Asociaţia pentru Relaţii Comunitare.