- argument -
 
Cînd Mircea Vasilescu mi-a propus să fac un Dosar despre Gică Petrescu, recunosc că prima reacţie a fost una de mirare. De ce tocmai Gică Petrescu? 
 
Încet-încet, am găsit tot mai multe răspunsuri la întrebarea de mai sus. Multe şi din diferite perspective. Mai întîi, anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Gică Petrescu (2 aprilie 1915), iar la anul se vor împlini zece ani de la moartea sa (18 iunie 2006). Apoi, Gică Petrescu a fost un fenomen. Un fenomen al muzicii de petrecere, lăutăreşti, uşoare. Un fenomen prin vocea lui, pe care reprezentanţi ai variilor generaţii i-ar recunoaşte-o oricînd. Prin longevitatea lui, nu neapărat cea fizică, despre care s-au făcut atîtea bancuri, ci ca vedetă – practic, a cîntat aproape pînă la sfîrşit, şi-a menţinut vocea la vîrste la care alţii se retrăseseră de mult. Şi prin felul să zicem graţios în care a străbătut atîtea epoci, fără să-şi şifoneze imaginea: pe cea interbelică, în care s-a afirmat; pe cea comunistă, în care a reuşit să se menţină... curat (da, a cîntat pentru familia Ceauşescu, dar, după cum spune Stela Popescu într-un interviu, „şi-a făcut meseria“ şi acolo – desigur, e loc de discuţii...); pe cea postcomunistă, de tranziţie, în care a fost nevoit să se adapteze lumii şi gusturilor în schimbare. 
 
Gică Petrescu rămîne şi prin personalitatea lui: manierat, civilizat, curtenitor, echilibrat, fără atitudini extreme. Precum şi prin legătura specială pe care a avut-o cu soţia lui, Cezarina Moldoveanu, cîntăreaţă şi scriitoare: o relaţie extrem de apropiată, de iubire şi colaborare (ea-i scria textele, îl însoţea la toate spectacolele, avea grijă să fie întotdeauna impecabil, nu plecau niciodată unul fără celălalt). O poveste de iubire ca-n romanţe... 
 
Tocmai de aceea, din păcate, după moartea soţiei lui, în 1989, nea Gică (înţeleg că aşa i se spunea) a început să se deterioreze. Presa momentului s-a amestecat în viaţa lui şi a scris lucruri nu întotdeauna plăcute, şi nici adevărate. S-a nimerit să-l cunosc în perioada aceea, la un interviu: aveam multe prejudecăţi în ce-l priveşte, dar s-au risipit toate. Gică mi s-a părut un om normal, care-mi amintea de bunicii mei şi de modul lor de viaţă. După moartea sa, în 2006, presa a făcut acelaşi lucru... 
 
Dar cred că, pînă la urmă, toate astea nu au nici o importanţă şi se vor estompa cu timpul. Gică Petrescu va rămîne o voce mereu ascultată la petreceri şi nu numai. Un reprezentant al unei clase de mijloc din diverse epoci, pe care mereu ne tot dorim s-o avem şi mereu tot eşuăm, din diverse motive (economice, politice...). Al unei clase de mijloc din care el a făcut parte, şi din care face parte şi majoritatea publicului său. Şi, de asemenea, un fenomen al culturii populare autohtone. Poate unora li se va părea ceva jignitor, dar, dimpotrivă, e de bine: înseamnă că Gică are o muzică care încă „trece“, melodioasă, cu texte care se vor potrivi oricînd, pe care o ascultă şi o va putea asculta un număr mare de oameni. Care poate fi mixată şi remixată şi reinterpretată, fără ca asta să fie vreo blasfemie. 
 
Îi mulţumesc Silviei Samuilă pentru ajutorul acordat la realizarea Dosarului. 
 
Ilustraţie realizată de Ion BARBU