De ce sînt politicienii aşa răi?

Publicat în Dilema Veche nr. 771 din 29 noiembrie – 5 decembrie 2018
De ce sînt politicienii aşa răi? jpeg

Nu cred să existe profesiune mai detestată, în România şi aiurea, decît cea de politician. Asta, în pofida urărilor rostite de tot felul de mătuşi şi bunici care, în faţa unui copilaş excesiv (!) de isteţ, rostesc: „Mînca-l-aş, are să ajungă ministru“.

Ce-i drept, nici n-avem multe argumente pentru a spune că (toţi) politicienii nu sînt nişte catastrofe. Chiar atunci cînd reuşim să arătăm un exemplar de om politic inteligent sau responsabil, sau cu o viziune coerentă, sau tenace (sau toate astea la un loc), ne izbim de întrebarea: „Bine, şi ce a realizat omul ăsta?“ Şi ajungem să constatăm că, în afara unor lucruri destul de greu sesizabile (un amendament salvator, blocarea unui proiect periculos, cîte un gest de frondă şi multe, extrem de multe proiecte blocate de o majoritate de neclintit), oamenii respectivi nu se pot lăuda cu realizări remarcabile. Pentru că, puţini fiind, nu pot realiza masa critică necesară unor realizări semnificative. În faţa acestui peisaj dezolant, clamăm schimbarea clasei politice. De acord, dar nu oricum. La urma urmelor, ea chiar se primeneşte, în felul ei. În actuala legislatură, 267 din cei 465 de parlamentari aleşi erau la primul mandat. Întrebarea este în ce măsură nou veniţii se deosebesc efectiv de mai vechii politicieni.

Din păcate, mecanismele de selecţie internă ale partidelor „consacrate“ premiază mai ales activiştii obedienţi – recentele evoluţii din PSD ilustrează această constatare. Tinerii promovaţi de aceste partide (cu două-trei remarcabile excepţii) sînt cópii nereuşite ale şefilor lor. În plus, a apărut un fenomen nou: cel al dinastiilor politice. Potentaţii partidelor îşi folosesc puterea din partid pentru promovarea fiilor, fiicelor, nevestelor, iubitelor. O să-mi spuneţi că dinastii politice am mai avut de-a lungul timpului, dar noi nu pentru asta ne iubim înaintaşii.

Atîta timp cît în politică ideile sînt impuse tot mai puţin prin dezbatere şi tot mai mult „pentru că putem“ – adică prin forţa votului – este firesc ca partidele să nu aibă nevoie de oameni creativi şi inteligenţi, ci de unii disciplinaţi şi obedienţi. De aici spirala degradării clasei politice.

Pentru o reală înnoire a clasei politice ar trebui să apară o contrapondere pentru partidele care domină spaţiul politic românesc de un sfert de secol, cu cîteva modificări de denumiri. Cu alte cuvinte, partide noi, adică puse în mişcare de alte resorturi decît interesele de gaşcă. Numai că scena e cvasi-blocată. Actorii care au apucat un rol nu au nevoie de concurenţă, de aceea intrările sînt astupate.

Să presupunem că ai reuşit să înscrii la tribunal un partid nou. (Dar, deşi legea a fost simplificată și nu mai e nevoie de 25.000 de membri fondatori, sînt suficienţi trei, tot felul de chichiţe procedurale au făcut ca partide precum USB şi MRÎ să zăbovească prin întortocheatele culoare ale Tribunalului Bucureşti mai bine de un an înainte de a se vedea înregistrate.)

Pentru a participa în alegeri, e nevoie să colectezi un număr de semnături. Nu puţine: mai multe decît maximul de 1% din totalul alegătorilor recomandat de Comisia de la Veneţia (dar, nu-i aşa, noi sîntem suverani şi nu ne pasă de recomandările europenilor). Unui partid nou îi este extrem de greu să devină cunoscut. Şi, pentru că nu-l cunosc, oamenii nu semnează ca să poată candida. Şi, dacă nu candidează, rămîne necunoscut.

Dacă ai reuşit să te înscrii în cursă, pentru un mandat reprezentativ la alegerile locale sau parlamentare, nu e suficient să obţii un număr de voturi egal cu coeficientul electoral (raportul dintre numărul total al voturilor exprimate şi cel al mandatelor), ci trebuie să depăşeşti pragul electoral – şi acesta, stabilit la unul din cele mai înalte niveluri din Uniunea Europeană. Evident, depăşirea pragului electoral e dificilă mai ales pentru partidele nou-venite. Nepătrunzînd în Parlament sau în consiliile locale şi judeţene, n-au cum să facă mare lucru pentru oameni şi, implicit, nici să cîştige încrederea electoratului.

Sistemul proporţional cu liste închise este şi el nefavorabil nou-veniţilor în politică: dacă nu eşti în graţiile şefilor de la partid, degeaba te apreciază alegătorii: vei fi plasat la coada listelor de candidaţi, departe de „locurile eligibile“. Oricît ar vrea oamenii să te vadă în Parlament, de voturile pe care ţi le-ar da ei vor beneficia cei pe care şefii i-au plasat în capul listei. Un sistem de liste deschise, în care ordinea candidaţilor unui partid e stabilită prin opţiunile alegătorilor, nu pare să intre în vederile membrilor Legislativului.

O altă găselniţă menită să conserve poziţiile cîştigate este alegerea primarilor într-un singur tur. Ori de cîte ori partidele care se opun demnitarului în funcţie nu vor reuşi să se pună de acord asupra unui candidat unic (şi de cele mai multe ori nu reuşesc), voturile celor nemulţumiţi se împart între contracandidaţi, permiţînd rămînerea la post a unor primari cu legitimitate redusă, în baza opţiuniilor a numai 30-40% din alegători. Regula alegerii într-un singur tur a fost introdusă în 2012 de majoritatea PDL, în speranţa că voturile Opoziţiei se vor împărţi între PSD şi PNL. Socoteala s-a dovedit greşită, stimulînd naşterea alianţei „contra naturii“ denumită USL. De atunci au existat numeroase iniţiative parlamentare şi extraparlamentare de revenire la alegerile în două tururi, toate respinse fără drept de apel prin forţa majorităţii.

Dacă stăm să ne gîndim, legile electorale sînt, în fond, un set de reguli prin care acţionarii unei mari întreprinderi numesc directorii. Acţionarii sîntem noi, alegătorii, întreprinderea este statul, judeţul sau oraşul, iar directorii sînt demnitarii aleşi. Bunul-simţ ne spune că aceste reguli ar trebui scrise, sau măcar agreate, de către acţionari, conform intereselor lor. Ei bine, în realitate lucrurile stau exact invers: regulile sînt făcute de către cei aleşi, în dispreţul cererilor venite dinspre societatea civilă.

O încercare de aducere a lucrurilor în ordinea firească o constituie iniţiativa cetăţenească „Oameni noi în politică“, pentru care se strîng semnături zilele acestea. Este un proiect de modificare a legilor electorale menit să corecteze neajunsurile enunţate mai sus, dar şi altele, scris şi susţinut de mai multe partide (majoritatea, neparlamentare şi organizaţii civice). Desigur, proiectul este perfectibil (mi-am exprimat obiecţiile de natură tehnică în „Iniţiativa cetăţenească «Oameni noi în politică». O analiză“, Contributors, 22 octombrie 2018), dar ideea de a pune parlamentarii în faţa presiunii semnăturilor unor sute de mii de alegători mi se pare că are o şansă de aşeza relaţia dintre alegători şi aleşi în ordinea logică.

Reforma electorală este un pas necesar, dar nu suficient către schimbarea clasei politice. Ca să se producă, schimbarea are nevoie în primul rînd de oameni. Din păcate, prea mulţi dintre noi aşteaptă ca ceva să se producă. Aşteaptă, şi atît. Eventual, ies în stradă atunci cînd sînt nemulţumiţi, fac voluntariat, se implică în acţiuni civice. Dar refuză cu obstinaţie să intre cu adevărat în scena politică. Această zonă e considerată una eminamente malefică – politicianul, cum spuneam la început, e văzut cu un amestec de dispreţ şi invidie.

E drept, pasul către politică e anevoios. Nu prea merge să faci politică în timpul liber. E o meserie full-time şi, firesc, puţini oameni corespunzînd portretului ideal de politician sînt dispuşi să renunţe la cariera profesională. Spre deosebire de partidele „consacrate“, în care oamenii se înghesuie să candideze pe tot felul de liste, partidele de tip nou au dificultăţi în a prezenta liste complete de candidaţi. În plus, intrarea în politică nu presupune imediat şi neapărat un mandat de parlamentar.

Partea cea mai grea, în demersul de primenire a clasei politice, este să internalizăm ideea că politicienii pe care ni-i dorim nu pot veni de pe altă planetă. După ce am înţeles că dacă noi nu mergem să votăm, o fac alţii în locul nostru (cel mai adesea, altfel decît am fi dorit), rămîne să înţelegem că dacă noi nu facem politică, o fac alţii. 

Mircea Kivu este sociolog.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.