Ce-au culorile cu partidele? Păi, să vedem ce-au ele, culorile, cu noi, în general, pentru ca după aceea să vedem ce iese dacă vopsim în ele formaţiunile politice. Sau, în fine, de ieşit iese fie roşu, fie galben-albastru, fie portocaliu. Dar de ce e aşa? 

Orice culoare are, în linii mari, două înţelesuri sau două paliere simbolice. Unul e cel arhetipal, general valabil, şi un al doilea e cultural, dobîndit. Roşul înseamnă viaţă, vitalitate, dar şi violenţă, pericol, fiindcă se asociază cu sîngele şi focul şi ambivalenţa lor. În schimb, purpura, apropiată de zona roşie, e imperială fiindcă e o culoare foarte rară în natură, proprie doar unor scoici care exclud aproape tot spectrul vizibil din radiaţia reflectată, cu excepţia capetelor roşu şi indigo. Rară înseamnă scumpă, şi scumpă înseamnă dorită de conducători. Probabil că împăraţii din stepă nu au avut acces deloc la ea (în ce s-o fi îmbrăcat Genghis Han?), aşa că toate conotaţiile de glorie şi mărire sînt de tip cultural, legate de un anume loc şi timp: Roma, Bizanţul şi altele asemănătoare. 

Înapoi la arhetipal şi înainte de politică 

Un studiu antropologic ar avea şanse bune să reveleze faptul că oamenii, în general, atribuie cam aceleaşi semnificaţii fiecărei culori. Iar lucrurile se explică dacă ne gîndim la mediul de viaţă al lui homo sapiens fosilis, cel din Paleolitic. Roşul intens al sîngelui devine stacojiu dacă este desaturat cu negru, cu conotaţii de bătrîneţe, putreziciune şi degradare, şi virginal, pur, lipsit de pericole dacă i se adaugă alb. Portocaliul se comportă cam la fel, doar că se leagă mai curînd de foc, în timp ce galbenul este bineînţeles culoarea holdelor coapte şi mai tîrziu a aurului, deci a belşugului, regalităţii şi aşa mai departe. Verdele poate fi tot copt sau, dacă nu, proaspăt-răcoros, în timp ce albastrul e, în funcţie de saturaţie, cer şi apă, ceea ce nu poate însemna decît raţiune, echilibru, răceală. 

În sens darwinist, înţelesurile de mai sus sînt înnăscute şi se leagă de alte percepţii profunde şi general valabile. Dacă ne gîndim puţin altfel, simbolurile se plimbă între pămînt şi foc, în zona roşie, deci la capătul din stînga al radiaţiei vizibile, şi între apă şi aer la capătul din dreapta. Cele patru zone corespund exact cu cele patru elemente primordiale ale presocraticilor, cele dinainte de aperion-ul lui Anaxagora şi tot restul. 

Restul e cultură, semnificaţii locale, atribuite. Aşa se face că doliul e negru în creştinătate, dar mov în Thailanda. Şi, surpriză, pînă prin secolul al XV-lea, în aceeaşi creştinătate, şi mai ales la regine, era alb – aşa-numitul deuil blanc. Cam pe-aici, lucrurile încep să devină istorice şi contingente, deci, inevitabil, politice. 

De ce e roşul comunist? Dar liberalismul, galben şi albastru?  

La comunişti e destul de simplu. Roşul vine de pe steagul roşu, care e un fel de antonim al steagului alb, pacifist, al predării. Stindardul provocator a fost folosit pentru prima dată în felul ăsta pe la 1871, în timpul Comunei din Paris. Ulterior, comuniştii i-au trîntit o seceră şi un ciocan pe el, şi cu asta ne apropiem de prezent. E drept, în România, PSD-ul s-a înroşit de-abia prin acest mileniu, după zece ani în care a purtat diferite denumiri, fără „social“ şi „socialist“, şi culoarea incertă sau albastră. Roşul era, bineînţeles, tabu, ca şi verdele legionar. E şi motivul pentru care aceste două culori sînt azi, din nou, foarte la modă. 

Mai departe, combinaţia de galben şi albastru a liberalilor e mai degrabă fortuită. Albastrul e, tradiţional, monarhic sau conservator şi numai galbenul e liberal. Însemnele PNL-ului sînt însă o replică urîtă şi înecată în culoare a cromaticii ALDE – Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, grupul liberal din Parlamentul European. Căutaţi pe Internet ca să vă lămuriţi. La al treilea partid mare, lucrurile sînt mai legate de prezent. Filiaţia portocaliului folosit de PD(L) e deja notorie, legată de Revoluţia Oranj din Ucraina. Sau cel puţin aşa a susţinut Felix Tătaru, omul de imagine al partidului şi al lui Traian Băsescu. 

În fine, verdele ecologist nu mai prea are nevoie de explicaţii suplimentare. 

Atunci de ce a renunţat PDL la portocaliu? 

Prin decembrie 2010, cel puţin un candidat PDL la anticipate a apărut „pe verde“, în ceea ce Gândul numea „culori de camuflaj“. Nu e o răutate gratuită: noua identitate căutată de PDL e de fapt o lipsă de identitate, o deghizare. Partidul a lăsat la latitudinea candidaţilor alegerea culorilor. Nu e o asemenea decizie aiuritoare? 

Probabil că nu sau, în orice caz, e singura posibilă. Pe de o parte, „portocaliu“ sau „portocalii“ a fost substantivat de adversari, în chip de cuvînt stigmatizant. Dar, pe de alta, PD este atît de evident erodat de guvernare, încît nu se mai poate prezenta ca nou-venit, forţă revoluţionară pe piaţa politică. Or, asta a însemnat portocaliul în Est. 

Că aceeaşi culoare a fost asociată populismului, în Europa, ar putea fi un argument în plus în favoarea renunţării. Ar fi însă o gogomănie, la fel cum s-a spus că Traian Băsescu a apărut, la referendumul din 2007, pe mov fiindcă e culoarea doliului într-o cultură orientală. Simbolistica de acest tip e, cum spuneam la început, contingentă. 

De ce e verdele noul portocaliu? Mai încoace, la prezidenţialele din 2009, acelaşi Traian Băsescu a folosit verdele cu accente portocalii. De data asta e o construcţie mult mai coerentă. În primul rînd, a fost vorba de o distanţare simbolică de partidul care l-a consacrat, aflat în picaj în sondaje. Conotaţiile de fertilitate, echilibru, calm ale nuanţei vegetale utilizate sînt un ameliorator de imagine util pentru preşedinte, dacă ne gîndim la criticile care i-au fost aduse. Mai vorbim, pur şi simplu, şi de o culoare aflată pe undeva pe lîngă 550 de milimicroni, adică fix la mijlocul spectrului vizibil, deci mai uşor de perceput. Iar asta face ca afişele şi outdoor-urile candidatului verde-gălbui să se detaşeze, măcar teoretic, faţă de celelalte. 

Sfîrşitul heraldicii 

Centrul nu a impus totuşi verdele în cazul candidaţilor din zona PDL. Din ce-a scris presa, oamenii din acest partid au permisiunea de a adopta ce culoare şi simbol doresc. E o decizie logică, dată fiind scăderea globală în popularitate. Oarecum, PDL-ul se atomizează la loc, după ce în perioada de maxim a fost şi un aspirator de traseişti de diferite nuanţe. Dar, pe de altă parte, e şi sfîrşitul a ceea ce Florin Dumitrescu numea gîndire heraldică. Felul cum politicienilor români le plăcea să-şi înece propriile materiale de propagandă în culori pure era nu numai inestetic şi învechit, ci şi o mostră de aşa-numită gîndire magică. In hoc signo (sau color) vinces e în mare măsură un gen de superstiţie, iar brizbizurile politice, de la cocarde tricolore la săgeţi peneliste şi trandafiri socialişti, sînt într-o oarecare măsură talismane. Nu întîmplător, încă de pe vremea romanilor, facţiunile politice au avut corespondenţi în cele sportive, aşa cum se întîmpla la bizantini cu verzii şi albaştrii de la hipodrom. Mai nou, şi Gigi Becali e o specie de mistic la firul ierbii atunci cînd amestecă fotbalul cu politica. Decizia PDL de a-şi lăsa oamenii să facă ce vor din propriile culori e poate riscantă şi defetistă, dar rupe o tradiţie învechită din multe puncte de vedere.

Iulian Comănescu este analist media.