De ce rebelii cîștigă aproape întotdeauna (dar nu neapărat în timpul vieții lor)

7 mai 2020
De ce rebelii cîștigă aproape întotdeauna (dar nu neapărat în timpul vieții lor) jpeg

În toamna anului 1918, o întîmplare bizară s-a petrecut pe bulevardul Saint-Germain din Paris, pe care, la nr. 202, locuia de ceva vreme poetul Guillaume Apollinaire (chiar pe colțul cu strada Saint-Guillaume), împreună cu o simpatică roșcată pe nume Jacqueline – cu care abia se căsătorise de vreun an. Rănit la cap de explozia unui obuz, pe front, în martie 1916 (în tranșeea unității lui, în timp ce citea o revistă literară!) și mai apoi trecut în rezervă într-un serviciu al cenzurii de război, Apollinaire avusese, în 1917, bucuria de a-și vedea jucată trăsnaia de piesă Mamelele lui Tirésias, o compoziție suprarealistă; de altfel, nota bene, el e cel care a creat termenul surréalisme, într-o scrisoare trimisă unui prieten, în martie 1917.

De fapt, cum spunea prietenilor, Apollinaire avea sentimentul că trăia la propriu o viață suprarealistă: născut la Roma, în 1880, dar supus rus, datorită mamei (care era poloneză – tatăl... declarat necunoscut; probabil, un italian), el a ajuns să se stabilească la Paris, apoi să obțină, în anii războiului, cetățenia franceză, după ce chiar locuia, am văzut... pe un colț de stradă purtînd (pre)numele lui!

Pe 8 noiembrie 1918, unul dintre prietenii eroului nostru, poetul modernist helveto-francez Blaise Cendrars, a dat să-i viziteze pe soții Apollinaire (ceea ce mai făcea, din cînd în cînd), numai că portăreasa, la concierge, l-a avertizat imediat că cei doi Apollinaire sînt grav bolnavi. Insensibil la spaime de acest gen ((lui Cendrars, de trei ani, îi fusese amputat brațul drept, tot ca urmare a unei răni, la începutul Marelui Război...), helvetul a urcat scările spre apartamentul prietenului... a bătut la ușă... o Jacqueline gîtuită i-a spus să intre... a intrat și a avut ocazia să-și vadă prietenul Guillaume efectiv negru-vînăt la față – acesta fiind unul dintre semnele acelei implacabile maladii ce lovea deja, gripa spaniolă. A doua zi, pe 9 noiembrie, cianozat total, Apollinaire a murit.

Iar bizareria despre care vă vorbeam inițial nu e aceea că Guillaume Apollinaire locuia pe colțul străzii Saint-Guillaume. Ci următoarea:

„Moarte lui Guillaume!...”

Poetul Guillaume Apollinaire a murit pe 9 noiembrie 1918 – din întîmplare, ziua în care un alt Guillaume, adică Wilhelm al II-lea, kaiser-ul Germaniei, decidea să abdice din fruntea imperiului său (ceea ce a premers finalul Primului Război Mondial). Inutil de precizat aici că Wilhelm sau Guillaume e același nume, în limbi diferite (egal William, desigur). Două zile după moartea lui Guillaume Apollinaire, prietenii lui au tot venit în priveghi la acea adresă, 202, Blvd. Saint-Germain, timp în care, pe sub chiar ferestrele poetului (colț cu strada Saint-Guillaume...) curgeau fluvii de studenți (zona e aproape de Cartierul Latin al universităților) care strigau À mort Guillaume!, À bas Guillaume!, adică Jos cu Wilhelm!, Moarte lui Wilhelm! (împăratul Germaniei, se înțelegea).

Și, în fine, suprema bizarerie. Pe 13 noiembrie 1918, cortegiul funerar al poetului Guillaume Apollinaire a mers pentru ultimele oficii la biserica Saint-Thomas-d’Aquin (pe malul stîng al Senei, aproape de locuința decedatului), iar apoi, cînd a ieșit de acolo și se îndrepta spre cimitirul Père Lachaise, la un alt colț al bulevardului Saint-Germain cortegiul cernit s-a întîlnit, iarăși, cu un grup de  manifestanți care, într-o veselie extatică, strigau Fuis pas, Guillaume!, Tu vas pas fuir, Guillaume! (Nu fugi! N-ai să fugi!) etc., toate acestea fiind destinate aceluiași kaiser Wilhelm al II-lea, care tocmai se refugiase în Olanda, cu o zi înaintea finalului Marelui Război...

Imaginați-vă față în față nu numai prietenii lui Guillaume Apollinaire și adversarii lui Wilhelm al II-lea, ci și toată povestea din spatele lor – și cea care avea să urmeze. În primăvara anului 1914, poetul și kaiser-ul erau poli total diferiți, îndepărtați și incompatibili – deși locuiau în țări învecinate. Apollinaire, la 34 de ani, era un rebel artistic, deloc bogat, dar cu prieteni mulți, trist în urma unei scurte experiențe carcerale (fusese arestat pentru o săptămînă, bănuit a fi parte dintr-un jaf la Luvru!), dar bucurat de apariția recentă a volumului său Alcooluri (1913). Cînd, la începutul războiului, s-a oferit voluntar pentru armată, în prima fază a fost refuzat – pentru că încă nu avea cetățenia franceză!

În aceeași primăvară 1914, kaiser-ul Wilhelm II, la 55 de ani, era simbolul stabilității marțial-conservatoare a Germaniei, fiind în culmea puterii sale (dar și a numeroaselor sale frustrări – de la handicapul de la mîna stîngă pînă la rudele lui din Anglia, care, credea el, nu-l tratau ca pe un împărat!) și, mîndru de forța navală pe care o construise pentru Germania, era în așteptarea călătoriei anuale pe care o făcea, în fiecare iulie, pe Marea Nordului.

Apoi, spre surpriza comună a celor doi tizi, a izbucnit războiul – soldat cu dispariția amîndurora: moartea de gripă a lui Apollinaire, moartea simbolică prin exil a fostului kaiser. Și, la 100 de ani distanță, mi se pare că lucrurile sînt limpezi: în istoria posterității, poetul e clar învingător în fața împăratului.

Dictatorul și cei doi gică-contra

Enorm de multe lucruri din jurul nostru de datorează unor rebeli sau unor rebeliuni. Creștinismul a început de la un rebel charismatic și de la apostolii săi. Privirea noastră asupra Universului și toată cosmologia de azi au început cu rebeliunea unor Copernic, Bruno sau Galilei. Cînd, pe la mijlocul secolului XIX, compozitorul Offenbach a avut ideea de a-i distra pe parizieni cu opera bufă (operete satirice, cu un singur act), a intervenit poliția, pentru că nu era foarte clar de ce actrițele nu purtau fuste lungi (!). În secolul XX, muzica rock și toate nișele sale – de la punk la hard – au început ca rebeliuni, prin niște tineri care, printre altele, nutreau o discutabilă apreciere pentru frizeri. Spre mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut, în imensa (geografic vorbind) Uniune Sovietică exista în vîrful ierarhiei dogmei un bărbat de teama căruia tremurau milioane, pre numele lui Leonid Brejnev, iar pe undeva pe la bază alți doi insignifianți bărbați, numiți Andrei Saharov și Alexandr Soljenițîn, ambii rebeli în raport cu dogma, de care se fereau doar vecinii lor de bloc (dar tot de frica lui Brejnev). În acel moment, pe Leonid Brejnev, în URSS, nu-l contrazicea nimeni. Ceilalți doi, Saharov și Soljenițîn, erau într-atît de rebeli încît se contraziceau pînă și între ei: Saharov nu agrea naționalismul panslavist al lui Soljenițîn, iar Soljenițîn nu avea organ pentru liberalismul lui Saharov. Ei bine, în nici două decenii următoare, cei doi rebeli nu numai că i-au supraviețuit dictatorului, dar, într-un fel, au și pus capac peste epoca lui! Astfel de exemple sînt nenumărate.

Dar și rebelii îmbătrînesc

Poate să pară cinic ce spun, dar rebelii care mor tineri capătă, în timp, un nimb aparte. Mă refer, evident, la rebelii care au o cauză. Rebelii fără cauză pot fi spectaculoși o vreme, dar falsul iese repede la suprafață – precum recenta campanie cu medicii desenați în chip de simboluri religioase, cu coronavirus în jurul capului (în opinia mea, greu de imaginat o idee mai creață). Aceasta a fost o rebeliune fără cauză, pentru că scopul nu era de a-i complimenta pe medici, ci doar de a stîrni polemică și, deci, de a atrage atenția (adică, marketing).

Tinerii, mai ales, sînt adesea tentați să se identifice cu rebelii și cauzele lor (și e normal) – spre uimirea tuturor generațiilor de părinți, care nu pricep ce vede fiica/fiul lor la „trăsniții ăștia”; e de la sine înțeles că acești părinți, cînd erau tineri, căscau gura la alți trăsniți – și astfel roata merge mai departe, pentru că rebelii (și cauzele lor) sînt sarea și piperul societății umane. Nu toți rebelii vor ajunge celebri, nu toți vor rămîne în Istorie, desigur – dar, fiecare în felul său, dă o dinamică decadelor și pune amprenta sa pe spiritul timpului. Doar că și această amprentă are termenul ei de valabilitate: rareori durează decenii la rînd (mai sus amintitul Offenbach, spre finalul vieții, nu mai avea succes – venise rîndul altor rebeli!).

O singură mare problemă au, așadar, rebelii: ce fac și mai ales ce spun atunci cînd îmbătrînesc. Dacă se acresc și devin apodictici, atunci lucrurile se complică, memoria și Istoria intră în conflict în cazul lor, iar legenda le devine cețoasă: oamenii te admiră pentru curajul din tinerețe, dar tind să te evite pentru obsesiile de la senectute (vezi cazul rusului Soljenițîn sau al românului Paul Goma – meritorii ambele pentru istoria Războiului Rece, dar controversate mai apoi).

*

Guillaume Apollinaire, cum am văzut, n-a apucat să îmbătrînească (deși și-ar fi dorit). Personal, sînt convins că acea scenografie întîmplătoare a înmormîntării sale, cu unii care strigau Moarte lui Guillaume! sau, dimpotrivă, Nu pleca, Guillaume!, i-ar fi alimentat orgoliul lui de rebel suprarealist!

Adrian Cioroianu este istoric, ambasador delegat permanent la UNESCO.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.