De ce nu facem faţă

Publicat în Dilema Veche nr. 341 din 25 august - 1 septembrie 2010
De ce nu facem faţă jpeg

Mă sună o jurnalistă să mă întrebe cum stăm cu criza. Mai exact, care sînt efectele ei bune, pozitive. Îmi dau seama că se aşteaptă să îi răspund despre faptul că am învăţat să ne gestionăm mai bine bugetele, să nu mai facem credite, să nu consumăm mai mult decît ne permitem, acele asumpţii tacite care sînt larg acceptate la noi ca baze ale crizei. În mintea mea apare însă un economist italo-american, Franco Modigliani. Acesta scria pe la jumătatea secolului trecut despre modul în care indivizii şi societăţile îşi ajustează consumul curent, pornind de la experienţa cîştigurilor anterioare şi de la prognoza subiectivă pe care o au asupra veniturilor viitoare. Cel puţin din acest punct de vedere, aşa-zisul consum excesiv – despre care se spune că a precedat criza din România – nu cred că a existat. Mai degrabă a fost vorba de mecanisme de informare defectuoase. Acestea au fost probabil generate în parte de tare mai vechi ale populaţiei, cu o instrucţie şcolară nu tocmai ridicată şi relativ tradiţionalistă în raport cu standardele contemporane. Lor li s-a adăugat funcţionarea defectuoasă a instituţiilor create de societate (şi) pentru a produce input de calitate în astfel de situaţii, avertizîndu-i din timp pe cetăţeni asupra iminenţei unei recesiuni. Mă refer aici în primul rînd la instituţiile guvernării, dar şi la media şi la organizaţiile implicate în cercetarea economică şi socială.

Şcolit în anii comunismului, criza se asociază în mintea mea, şi probabil nu numai a mea, cu criza din 1929-1933, ilustrată de o fotografie din manualul de istorie de prin anii 1980. În imaginea cu pricina, un capitalist veros, american şi fermier, arunca conţinutul unei găleţi cu lapte pe tarla, în loc să ofere conţinutul copiilor sărmani ce nu aveau de mîncare. Vroia astfel să menţină un preţ ridicat al laptelui, ni se explica în carte. Pînă una-alta, la noi, la televizor, nu am văzut încă astfel de gesturi, aşa că, pentru imaginea pe care unii dintre noi o poartă în minte, nici măcar nu e vorba de criză. De altfel, pînă în toamna trecută, mulţi nu au simţit în buzunarele proprii aproape nici un fel de recesiune.

Obişnuinţa crizelor şi lipsa previziunilor

Pe de altă parte, România este o ţară obişnuită să aibă crize. Anii 1980 şi 1990 constituie o perioadă de recesiune cronicizată, în care măsurile anticriză par a fi adîncit mereu depresiunea. Ultimii 30 de ani sînt marcaţi de numeroase fenomene, ce au părut la momentul respectiv a fi soluţii strălucite, iar mai apoi, efectele lor neaşteptate au lăsat impresia că de fapt au generat contrariul. Istoria recentă poate fi scrisă ca o înşiruire a acestor „întîmplări nefericite“: plata datoriilor externe, îngheţarea mobilităţii sociale (inclusiv a migraţiei interne şi externe), acumularea practic nulă de bunuri (datorată consumului redus din anii 1980), comunismul ca mod de organizare socială, înlocuirea comunismului cu capitalismul, neprivatizarea, privatizarea, acumularea de datorii externe şi consumul etichetat ulterior drept excesiv, migraţia externă, ce a lăsat ţara fără forţă de muncă (dar şi cu şomaj redus). Este uşor de sesizat că, pentru orice obiect din lista de mai sus, regăsim la cel mult două decenii distanţă şi contrariul său, ambele producînd efecte ulterior etichetate drept negative. Să fie oare o întîmplare? Să fie rea voinţă? Să fie neputinţă?

Mai degrabă este vorba de o problemă de proiectare a acestor evoluţii ale societăţii determinate prin decizii de natură politică. Exceptînd deciziile din comunism, celelalte direcţii de dezvoltare enunţate au avut un suport majoritar al populaţiei, exprimat prin votul de investitură a guvernelor ce au promovat măsurile în cauză. Proiectarea acestora nu cade prin urmare în sarcina exclusivă a unor funcţionari publici, indiferent de funcţia pe care o ocupă.

Pe de altă parte, fundamentale în construirea de politici sînt informarea, capacitatea societăţii de a anticipa evenimentele viitoare şi de a găsi căi prin care să îşi asigure propăşirea, prin care să prevină efectele negative. Din păcate, la noi, mai toate politicile vizibile nu includ măsuri de prevenţie, nu sînt proactive, ci sînt mai degrabă reactive. Spre exemplu, dacă vin inundaţiile, facem repede un teledon şi îi ajutăm pe amărîţii loviţi de soartă. Nu ne preocupăm însă de acest lucru înainte de a ploua, direcţionînd bani către construcţia de diguri şi evitînd să plasăm case în zone inundabile. În cel mai bun caz, aflăm abia după aceea că soluţia ieftină şi bună era să prevenim cataclismul, să nu ne lăsăm în voia sorţii. Apoi, cu prima ocazie, repetăm experienţa. La urma urmei, repetitio est mater studiorum, iar noi, ca societate, avem nevoie să învăţăm, pentru a şti cum să acţionăm altă dată. La fel, ne preocupăm de problema locurilor de muncă abia după ce creşte şomajul, de consolidarea caselor, după cutremur, de calitatea mizeră a actului educaţional abia după zeci de ani de la manifestarea problemei, şi nu înainte ca aceasta să apară, eliminînd-o din start.

Planificarea şi prevenirea sînt atribute ale modernităţii. Societăţile tradiţionale arareori îşi planificau pe termen lung acţiunile. În definitiv, nici nu dispuneau de informaţii suficiente în acest sens. Omul modern însă, trecut deja prin experienţe istorice mai ample, şi mai bine dotat tehnic, este mai bine mobilat pentru a-şi stăpîni destinul. Iar a lua măsuri anticriză face parte din această capacitate de a reacţiona, de preferinţă preventiv, la efectele nedorite cauzate de propriile-i decizii pripite sau ivite indiferent de voinţa sa.

Guvernarea ca expresie a societăţii

Guvernele nu sînt altceva decît grupuri de oameni puşi în situaţia de a lua decizii în numele binelui comun. Ele sînt formate din oameni, cu ştiinţa lor mai mică sau mai mare, cu capacitatea lor de a înţelege mai mult sau mai puţin din cele din jurul lor, cu soluţiile lor inspirate sau, uneori, nu tocmai inspirate. La urma urmei, errare humanum est, perseverare diabolicum.

Din cele schiţate însă mai sus, pare că la noi se practică mai degrabă acest neplăcut perseverare. Guvernele nu par a învăţa din experienţele lor repetate sau, mai exact, nu reuşesc să convingă asupra faptului că au învăţat ceva din provocările trecute. De aceea toate măsurile pe care le iau sînt imediat supuse îndoielii şi par a genera mereu la fel de multe efecte negative neprevăzute. Contestarea vine ca o consecinţă firească. Sociologic vorbind, din punct de vedere al capacităţii unei politici de a produce consecinţele intenţionate de iniţiatori, cred că este mai puţin important dacă măsurile în cauză sînt cele mai bune, cele mai adecvate tehnic transpunerii în practică ale intenţiilor decidenţilor politici. Ceea ce este esenţial pentru a reuşi să implementezi soluţii viabile este să fii convingător, să laşi celorlalţi impresia că stăpîneşti situaţia, că ştii ceea ce faci, că eşti bun profesionist. Aceasta este zona în care a punctat, de exemplu, Guvernul Stolojan şi cea în care au eşuat lamentabil regimul comunist şi multe dintre guvernările postdecembriste.

Este interesant de observat cum guvernarea a gestionat criza curentă din România. Aceasta a fost anunţată ca avînd dimensiuni catastrofice şi s-au propus soluţii unice, nenegociabile, ce implicau culpabilizarea unei părţi a populaţiei. Contrapunerea „bugetarilor“ celor din sector privat a semănat pe alocuri cu opoziţia dintre clasa muncitoare şi exploatatori sau cu cea dintre cei ce muncesc cu adevărat şi personalul TESA, conflicte societale plasate la scară istorică la începutul şi la sfîrşitul comunismului românesc. Pentru o parte a societăţii, astfel de minilupte de clasă produc amintiri neplăcute şi reacţii de reţinere. Pe de altă parte, multe dintre soluţiile anunţate iniţial răspicat drept unice căi de a face, şi nenegociabile, s-au dovedit ulterior dispensabile. Guvernanţii au ales o soluţie mai degrabă autoritară: „facem cum spunem noi, că acesta este singura cale posibilă“. Situaţia de facto, rezultată din modul în care s-a votat (şi reflectînd interesele societăţii), impunea însă o soluţie negociată.

Eşecurile succesive ale impunerii unilaterale de politici au condus la adoptarea ulterioară a unor alternative. Acestea au lăsat impresia unor schimbări radicale de direcţie, deşi adesea constituiau simple rezultate al unui joc firesc de negociere, de ajustare în cadrul unei proces de căutare permanentă. În plus, amînările continue ale deciziilor anunţate drept definitive au întărit impresia lipsei de profesionalism, diminuînd încrederea populaţiei în capacitatea guvernanţilor de a administra chestiunile de interes comun ale societăţii.

De aici şi senzaţia că nici la această criză nu am reuşit să facem faţă aşa cum ar fi trebuit.

În opinia mea, guvernele sînt simple reflexii ale societăţii. Nu îmi rămîne decît să observ că societatea românească a rămas, în linii mari, din nou corijentă la criză, în ciuda îndelungatei sale expuneri la crize. Repetarea acestora, în forme diferite, nu pare a ne fi servit la învăţare, ci mai degrabă trimite către a doua parte a celui de-al doilea proverb latin amintit. Din nou, eşecul nu este al unui guvern sau al altuia, ci al nostru, al tuturor. Iar aceasta ar trebui să ne dea de gîndit.

Bogdan Voicu este doctor în sociologie, membru al Academiei Române de Ştiinţe, cercetător principal la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii şi profesor asociat la Facultatea de Sociologie a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu. În 2007 a scris împreună cu Mălina Voicu Valori ale românilor 1993-2006. O perspectivă sociologică (Editura Institutul European).

Foto: Vasile Dorolți

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.