De ce merg copiii la școală? Să învețe!

Daniela VIȘOIANU
Publicat în Dilema Veche nr. 814 din 26 septembrie – 2 octombrie 2019
De ce merg copiii la școală? Să învețe! jpeg

Relația dintre educație și com­pe­tiție e istorică, veche și avem mărturii consistente despre importanța competiției în formarea tinerilor – putem ușor să ne amintim de modelul educațional din Sparta antică. Copiii nu pot fi pregătiți pentru viață într-un mediu aseptic și există opinii conform cărora este nevoie de introducerea în proces a dificultăților, chiar artificiale, pentru ca ei să reușească. Dacă considerați că în școală competiția este bună sau rea și căutați o validare, am o veste neplăcută: nu există un acord – judecătorii încă deliberează.

Între trei și cinci ani apare un moment în care copilul începe, extrem de serios, să se joace ca să cîștige. Majoritatea copiilor colaborează, îi ajută pe ceilalți voluntar, cu bucurie, pînă în jurul vîrstei de patru ani. Chiar dacă aceasta înseamnă că nu vor reuși să termine propria lor sarcină sau că vor pierde ceva. La cinci-șase ani, lupta devine „pe viață și pe moarte“. Vedem des în spațiile de joacă cum se luptă copiii pentru leagăne și ce mare este tentația de „a fura“ jucăriile celorlalți. Ai noștri, băieții, în fiecare dimineață, se „băteau“ pentru locul de pe mijlocul banchetei din spatele mașinii. Discuțiile, regulile sau programul de utilizare prin rotație se dovedeau inutile în dimineața următoare.

Forța aceasta brută, copilărească, se transmite cumva și părinților. Apar cuvinte grele și acuzații. Apare inclusiv grija părinților că al lor copil lor este „nesimțit“ sau arogant. Mulți dintre părinți se scuză spunînd că asta este societatea, una în care copiii sînt de foarte devreme în competiție pentru cele mai bune școli sau clase, pentru cele mai bune facultăți și locuri de muncă. Un părinte poate considera că își dezavantajează copilul dacă are o atitudine mai relaxată față de rezultate, nu plătește extrașcolare și nu încurajează vînătoarea de note.

Competiția nu este, inerent, bună sau rea. Dar poate avea consecințe bune sau rele. Orice părinte va fi în situația de a încuraja în copil atitudini contrare: pe de o parte să se relaxeze, să se distreze și să se simtă bine, iar pe de altă parte, să facă ceea ce este de făcut pentru a cîștiga. Iar aceste mesaje „amestecate“ sînt transmise aproape simultan. Provocarea părinților, pentru care aproape nici unul dintre noi nu am fost pregătiți, este să își sprijine copiii să concureze într-un mod sănătos.

Pe de altă parte, americanul Alfie Kohn (No contest: The case against competition) susține că nu există ceva ce se poate numi „competiție sănătoasă“. Într-o cultură competitivă, copilului i se transmite repetat că nu este suficient să fii „bun“ la ceva, trebuie să excelezi. Problema este, spune Kohn, că pe măsură ce cîștigi, vrei să o faci tot mai mult și se aplică la orice „competiție“ din viață: pentru job, pentru partener, pentru casă. Și pentru a treizeci și doua pereche de pantofi.

În contextul școlii românești, aș vrea să subliniez că partea de noutate și inovare generată de neuroștiințe a pătruns prea puțin în pedagogii și programele școlare. Vorbim mult despre ce se întîmplă în școală, adică de la momentul 6-7 ani. Și mai multe despre licee și, mai ales, studenți. Dar atenția, profesionistă, legată de ceea ce se întîmplă în anii preșcolari este încă redusă.

La modul recomandat, cu cît copilul este mai mic, cu atît adultul care lucrează cu el ar trebui să aibă mai mulți ani de formare inițială. Adică o educatoare ar trebui să aibă minimum șapte ani de formare pentru profesie. Unul dintre motive este să știe ce se întîmplă în mintea celor mici. De exemplu, să nu rateze trecerea de la lumea fanteziei – atunci cînd copiii au credința că dacă își pun costumul de Superman vor putea să zboare – la realitate: nu e suficient să crezi că ești cel mai rapid la construirea turnului de cuburi, ci trebuie să o și dovedești.

Copiii încep să poată face lucruri singuri, devin mai competenți și încep să se compare cu colegii lor. E ușor să ne amintim bucuria unul copil care reușește să se îmbrace singur sau ce provocare este să își lege șireturile. Vara aceasta, fiica mea a învățat să se dea peste cap în apă. Suferea vizibil cînd îi vedea pe ceilalți și a repetat, perseverentă, de sute de ori. După cum strălucea cînd în sfîrșit i-a ieșit, sînt convinsă că a repetat și în somn.

Este evident că formarea unei atitudini sănătoase față de competiție depinde de atitudinea profesorilor și a părinților, care ar trebui să celebreze efortul, învățarea și bucuria de a fi împreună. De la 5-6 ani și pînă spre 11, echipa ta poate pierde meciul de fotbal, iar tu să te gîndești la final doar la pizza de după. Dacă, sigur, părinții nu s-ar fi certat deja pe margine, în timpul meciului, așa cum se întîmplă deseori și la noi.

Una dintre tristețile școlii, care are legătură și cu nivelul mare de anxietate și stres, este cea a aproape absenței sportului practicat în calitate de context de învățare. Specialiștii recomandă în ciclul primar mai degrabă sporturi de echipă, fără clasamente, cu diplome de participare. Pentru că o temelie bună va contribui la fair-play, la o viață din care sportul face parte pe termen lung și înseamnă bucurie.

În școală observăm rapid că unii copii sînt mai competitivi decît alții, pur și simplu „nu suportă să piardă“. Poate să țină de personalitate. Specialiștii consideră însă că, dacă un copil nu se poate bucura de o întrecere decît dacă cîștigă sau alege să nu participe de frică să nu piardă, atunci e o problemă mai profundă, deseori legată de o atitudine manifestată în familie.

Familiile sînt diferite. De exemplu, este dificil pentru frații mai mici să fie în competiție cu „reputația“ celor mai mari. Sau, pentru copiii unici care sînt răsfățații familiei acasă, poate fi dificil să nu încerce să impună acest rol și la școală, cu colegii lor. Este întîlnită des situația nevoii copilului de a performa pentru a obține iubire și atenție din partea părinților.

Copiii nu cred că sînt buni la ceva doar pentru că le spunem noi. Dacă îi simțim nesiguri putem să le spunem că „sînt buni“, „sînt talentați“, dar ei simt că asta nu este suficient. O greșeală mai mare este să îi comparăm – ea este mai bună la română, dar tu ești mai bun la matematică. Putem însă să le confirmăm că sînt unici, că oamenii au toți calități și defecte, că putem alege să construim pornind de la punctele noastre tari. Și, întotdeauna, îi putem asigura că îi iubim, indiferent de nota luată la teză.

După trecerea prin comunism, școala românească integrează greu realitatea că fiecare dintre noi sîntem o combinație personalizată de minte, corp și suflet. Că nevoile noastre sînt la fel de combinate. Sînt printre cei care întreabă la întîlnirile cu profesori sau părinți:

– De ce credeți că vin copiii la școală?

– Să învețe, este unul dintre răspunsurile cele mai frecvente.

Unii, mai glumeți, spun chiar, gîndindu-se la propriile lor experiențe:

– Pentru că îi trimit părinții…

Copiii vin la școală ca să fie văzuți, apreciați și să socializeze. Este măiestria și știința profesorului să producă învățarea în copil, învățarea vizibilă, acea învățare care rămîne pentru toată viața. Așteptările elevilor sînt despre relație. În absența unei relații nu se poate produce învățarea. De exemplu, toate învățătoarele pot confima că elevii lor sînt în competiție pentru a fi văzuți de „Doamna“. Tîrziu am înțeles că focul cu care agitam degetele sus, pentru a răspunde, avea legătură cu dezamăgirea de a nu fi aleasă, „preferată“ de Doamna. Dacă relația oferă suficientă siguranță, copilul poate să se concentrez pe lecție, pe cerință, pe învățare.

În școala românească, competiția nu este despre simpla comparație între copii: cine e mai bun la compuneri, cine a făcut desenul mai frumos, cine are telefonul mai scump. Jocul serios de-a școala e influențat de resursele familiilor și de lipsa de integritate a unora dintre profesori. În ce fel se pot raporta copiii la competiție atunci cînd notele lor variază în funcție de cadourile primite de Doamna sau de faptul că unii dintre colegi fac meditații cu ea?

Absența sportului practicat așa cum propăvăduiau vechii greci a fost compensată de concursurile școlare. Mai ales de olimpiade. Modul în care ne raportăm, ca societate, la olimpicii noștri este ultima frînghie de care agățăm iluzia calității școlii românești. 

Daniela Vișoianu este activistă pentru calitatea educației, președintă a Federației Coaliția pentru Educație (www.coalitiaedu.ro).

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Calculele Coaliției. Independentul Cătălin Cîrstoiu la Capitală, împărțire politică la sectoare
Lunga căutare a Coaliției pentru un candidat care să-l învingă pe Nicușor Dan a luat sfârșit. Iar până la urmă, PSD și PNL par să se fi oprit la un independent, medicul Cătălin Cîrstoiu, favorit în rândul Puterii pentru intrarea în cursa pentru Capitală.
image
Destinul crud al Arynei Sabalenka, al cărei iubit a murit azi-noapte. Și-a pierdut și tatăl, la aceeași vârstă
O veste-șoc a lovit-o pe jucătoarea din Belarus, chiar înainte de debutul în turneul de la Miami.
image
Româncă obligată de justiție să își trimită copiii în plasament în Marea Britanie
Curtea de Apel București a hotărât ca o mamă din județul Vaslui să-și trimită copiii în plasament în Marea Britanie. Femeia este acuzată de răpire internațională de minori de către serviciile sociale din Newham, Londra, care au sesizat autoritățile române.

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.