Relația dintre educație și com­pe­tiție e istorică, veche și avem mărturii consistente despre importanța competiției în formarea tinerilor – putem ușor să ne amintim de modelul educațional din Sparta antică. Copiii nu pot fi pregătiți pentru viață într-un mediu aseptic și există opinii conform cărora este nevoie de introducerea în proces a dificultăților, chiar artificiale, pentru ca ei să reușească. Dacă considerați că în școală competiția este bună sau rea și căutați o validare, am o veste neplăcută: nu există un acord – judecătorii încă deliberează.

Între trei și cinci ani apare un moment în care copilul începe, extrem de serios, să se joace ca să cîștige. Majoritatea copiilor colaborează, îi ajută pe ceilalți voluntar, cu bucurie, pînă în jurul vîrstei de patru ani. Chiar dacă aceasta înseamnă că nu vor reuși să termine propria lor sarcină sau că vor pierde ceva. La cinci-șase ani, lupta devine „pe viață și pe moarte“. Vedem des în spațiile de joacă cum se luptă copiii pentru leagăne și ce mare este tentația de „a fura“ jucăriile celorlalți. Ai noștri, băieții, în fiecare dimineață, se „băteau“ pentru locul de pe mijlocul banchetei din spatele mașinii. Discuțiile, regulile sau programul de utilizare prin rotație se dovedeau inutile în dimineața următoare.

Forța aceasta brută, copilărească, se transmite cumva și părinților. Apar cuvinte grele și acuzații. Apare inclusiv grija părinților că al lor copil lor este „nesimțit“ sau arogant. Mulți dintre părinți se scuză spunînd că asta este societatea, una în care copiii sînt de foarte devreme în competiție pentru cele mai bune școli sau clase, pentru cele mai bune facultăți și locuri de muncă. Un părinte poate considera că își dezavantajează copilul dacă are o atitudine mai relaxată față de rezultate, nu plătește extrașcolare și nu încurajează vînătoarea de note.

Competiția nu este, inerent, bună sau rea. Dar poate avea consecințe bune sau rele. Orice părinte va fi în situația de a încuraja în copil atitudini contrare: pe de o parte să se relaxeze, să se distreze și să se simtă bine, iar pe de altă parte, să facă ceea ce este de făcut pentru a cîștiga. Iar aceste mesaje „amestecate“ sînt transmise aproape simultan. Provocarea părinților, pentru care aproape nici unul dintre noi nu am fost pregătiți, este să își sprijine copiii să concureze într-un mod sănătos.

Pe de altă parte, americanul Alfie Kohn (No contest: The case against competition) susține că nu există ceva ce se poate numi „competiție sănătoasă“. Într-o cultură competitivă, copilului i se transmite repetat că nu este suficient să fii „bun“ la ceva, trebuie să excelezi. Problema este, spune Kohn, că pe măsură ce cîștigi, vrei să o faci tot mai mult și se aplică la orice „competiție“ din viață: pentru job, pentru partener, pentru casă. Și pentru a treizeci și doua pereche de pantofi.

În contextul școlii românești, aș vrea să subliniez că partea de noutate și inovare generată de neuroștiințe a pătruns prea puțin în pedagogii și programele școlare. Vorbim mult despre ce se întîmplă în școală, adică de la momentul 6-7 ani. Și mai multe despre licee și, mai ales, studenți. Dar atenția, profesionistă, legată de ceea ce se întîmplă în anii preșcolari este încă redusă.

La modul recomandat, cu cît copilul este mai mic, cu atît adultul care lucrează cu el ar trebui să aibă mai mulți ani de formare inițială. Adică o educatoare ar trebui să aibă minimum șapte ani de formare pentru profesie. Unul dintre motive este să știe ce se întîmplă în mintea celor mici. De exemplu, să nu rateze trecerea de la lumea fanteziei – atunci cînd copiii au credința că dacă își pun costumul de Superman vor putea să zboare – la realitate: nu e suficient să crezi că ești cel mai rapid la construirea turnului de cuburi, ci trebuie să o și dovedești.

Copiii încep să poată face lucruri singuri, devin mai competenți și încep să se compare cu colegii lor. E ușor să ne amintim bucuria unul copil care reușește să se îmbrace singur sau ce provocare este să își lege șireturile. Vara aceasta, fiica mea a învățat să se dea peste cap în apă. Suferea vizibil cînd îi vedea pe ceilalți și a repetat, perseverentă, de sute de ori. După cum strălucea cînd în sfîrșit i-a ieșit, sînt convinsă că a repetat și în somn.

Este evident că formarea unei atitudini sănătoase față de competiție depinde de atitudinea profesorilor și a părinților, care ar trebui să celebreze efortul, învățarea și bucuria de a fi împreună. De la 5-6 ani și pînă spre 11, echipa ta poate pierde meciul de fotbal, iar tu să te gîndești la final doar la pizza de după. Dacă, sigur, părinții nu s-ar fi certat deja pe margine, în timpul meciului, așa cum se întîmplă deseori și la noi.

Una dintre tristețile școlii, care are legătură și cu nivelul mare de anxietate și stres, este cea a aproape absenței sportului practicat în calitate de context de învățare. Specialiștii recomandă în ciclul primar mai degrabă sporturi de echipă, fără clasamente, cu diplome de participare. Pentru că o temelie bună va contribui la fair-play, la o viață din care sportul face parte pe termen lung și înseamnă bucurie.

În școală observăm rapid că unii copii sînt mai competitivi decît alții, pur și simplu „nu suportă să piardă“. Poate să țină de personalitate. Specialiștii consideră însă că, dacă un copil nu se poate bucura de o întrecere decît dacă cîștigă sau alege să nu participe de frică să nu piardă, atunci e o problemă mai profundă, deseori legată de o atitudine manifestată în familie.

Familiile sînt diferite. De exemplu, este dificil pentru frații mai mici să fie în competiție cu „reputația“ celor mai mari. Sau, pentru copiii unici care sînt răsfățații familiei acasă, poate fi dificil să nu încerce să impună acest rol și la școală, cu colegii lor. Este întîlnită des situația nevoii copilului de a performa pentru a obține iubire și atenție din partea părinților.

Copiii nu cred că sînt buni la ceva doar pentru că le spunem noi. Dacă îi simțim nesiguri putem să le spunem că „sînt buni“, „sînt talentați“, dar ei simt că asta nu este suficient. O greșeală mai mare este să îi comparăm – ea este mai bună la română, dar tu ești mai bun la matematică. Putem însă să le confirmăm că sînt unici, că oamenii au toți calități și defecte, că putem alege să construim pornind de la punctele noastre tari. Și, întotdeauna, îi putem asigura că îi iubim, indiferent de nota luată la teză.

După trecerea prin comunism, școala românească integrează greu realitatea că fiecare dintre noi sîntem o combinație personalizată de minte, corp și suflet. Că nevoile noastre sînt la fel de combinate. Sînt printre cei care întreabă la întîlnirile cu profesori sau părinți:

– De ce credeți că vin copiii la școală?

– Să învețe, este unul dintre răspunsurile cele mai frecvente.

Unii, mai glumeți, spun chiar, gîndindu-se la propriile lor experiențe:

– Pentru că îi trimit părinții…

Copiii vin la școală ca să fie văzuți, apreciați și să socializeze. Este măiestria și știința profesorului să producă învățarea în copil, învățarea vizibilă, acea învățare care rămîne pentru toată viața. Așteptările elevilor sînt despre relație. În absența unei relații nu se poate produce învățarea. De exemplu, toate învățătoarele pot confima că elevii lor sînt în competiție pentru a fi văzuți de „Doamna“. Tîrziu am înțeles că focul cu care agitam degetele sus, pentru a răspunde, avea legătură cu dezamăgirea de a nu fi aleasă, „preferată“ de Doamna. Dacă relația oferă suficientă siguranță, copilul poate să se concentrez pe lecție, pe cerință, pe învățare.

În școala românească, competiția nu este despre simpla comparație între copii: cine e mai bun la compuneri, cine a făcut desenul mai frumos, cine are telefonul mai scump. Jocul serios de-a școala e influențat de resursele familiilor și de lipsa de integritate a unora dintre profesori. În ce fel se pot raporta copiii la competiție atunci cînd notele lor variază în funcție de cadourile primite de Doamna sau de faptul că unii dintre colegi fac meditații cu ea?

Absența sportului practicat așa cum propăvăduiau vechii greci a fost compensată de concursurile școlare. Mai ales de olimpiade. Modul în care ne raportăm, ca societate, la olimpicii noștri este ultima frînghie de care agățăm iluzia calității școlii românești. 

Daniela Vișoianu este activistă pentru calitatea educației, președintă a Federației Coaliția pentru Educație (www.coalitiaedu.ro).