Superputerea economică a devenit, pe nesimţite, o superputere politică. Europa se clatină, dar Germania se ţine bine, ba chiar se străduieşte să-i sprijine şi pe cei năpăstuiţi. Bunăvoinţa e dublată de spirit pragmatic. Profesor la Hertie School of Governance, Alina Mungiu-Pippidi descrie Europa aşa cum se vede de la Berlin.

Este Germania cu adevărat un lider european, în politică, viaţă societală, economie, etc.? Un lider de opinie, în acelaşi timp, în corul european comun?

Dacă prin Europa înţelegem un grup de ţări luate separat, atunci Germania nu e un mare trend-setter european. Suedia conduce detaşat, la cît de bine a managerizat criza; Finlanda e lider la educaţie, Danemarca – la redus emisii, Spania ne dă exemplu de cum poţi rezolva problema Roma rezonabil, Estonia conduce detaşat în e-government ş.a.m.d. Iar Italia e campioana stilului de viaţă, cum italienii nu uită niciodată să remarce – miniştrii germani îi primesc pe cei italieni în acea parte a casei lor căreia îi zic loggia, le oferă un prosecco şi pe urmă le ţin teorii că trebuie să îşi schimbe stilul de viaţă, că aşa nu mai ţine.  

Numai că Europa e deja un conglomerat în care fiecare contribuie să formeze standardul cu care sîntem măsuraţi. Şi cum Germania e mare, iar Europa a fost croită pe măsura ei, Germania e lider prin simplul fapt că ea dă mare parte din media europeană, pe modelul ei s-au croit multe legi şi directive. Germania stă, deci, pe loc majoritatea timpului, iar a ne „europeniza“ înseamnă să devenim mai mult ca ei. Pe zona euro, de exemplu, nu s-a făcut media deloc, dobînda Băncii Centrale Europene, care a fost factorul decisiv, fiind setată pe cea germană, o ţară cu inflaţie practic zero. Germania a putut astfel continua să facă ce făcea, dar ceilalţi nu, şi, cum nu s-au putut schimba aşa radical şi peste noapte, rezultatele sînt catastrofale pentru unii. Aş spune, deci, că da, Germania e lider, prin forţă inerţială, ea dă măsura ţării noastre comune. Ba mai mult ca oricînd, de-asta Nicolas Sarkozy, care numai modest şi nepatriot nu este, a spus că Germania fără Franţa sperie lumea, dar că Franţa fără Germania o face să rîdă. 

Acesta e un fel de a spune că economia germană e mai performantă?

Combinaţia de performanţă cu ponderea din întregul european o face economia decisivă. În Germania domneşte nemulţumirea că străinii preferă explicaţia cum că economia germană a fost ajutată de euro, şi nu apreciază eforturile făcute de nemţi, de mai bine de zece ani, ca să îşi restructureze şi sectorul public, şi pe cel privat. Acum zece ani, soţul unei colege, la o conferinţă de politologie, mi-a explicat că germanii au fost lenţi la restructurat şi mai au vreo doi ani de „omorît“ firme, dar că după aceea vor începe să crească, se va termina stagnarea. Între timp, s-au făcut mari averi mondiale din falimentat firme. Pe urmă, cancelarul Schröder a reformat sistemul social, care nu mai era sustenabil din motive demografice, ceea ce multe ţări europene nu au fost în stare să facă, deşi aveau probleme similare. Şi după ce creezi şomeri şi obligi lumea să muncească mai mult ca să ai, pe termen mediu şi lung, o economie mai performantă, vin unii şi îţi spun că ei nu vor să facă la fel, că ei vor să le fie plătite deficitele din exterior... Dar Germania abia atunci ajunsese la momentul optim, că au avut şi ghinion cu criza financiară globală, şi ce să facă, să se oprească la începutul anilor graşi şi din solidaritate să facă şi ei trei paşi înapoi? Nu e verosimil: nemţii sînt hotărîţi să îşi trăiască din plin aceşti ani, sînt foarte bucuroşi să îi împartă cu oricine împărtăşeşte ideea lor despre Europa, adică aceea că sîntem împreună pentru că asta ne creşte competitivitatea. Acesta e contractul, şi Germania e fair: plăteşte mai mult ca toată lumea la bugetul comun. Dar o Europă necompetitivă e contra interesului naţional german. Ideea lor este şi a fost că Uniunea Europeană e o formă superioară de a înfrunta globalizarea – dacă forma asta nu mai e competitivă ca să ne luptăm cu China, atunci se impun altele de la sine. Asta e gîndirea din spatele lui Wolfgang Schäuble, ministrul federal al Finanţelor. Jürgen Habermas poate gîndeşte altfel, dar, deşi sînt multe opinii divergente în Germania, această abordare pragmatică şi comercială a Europei e cea dominantă, după cum s-a văzut la alegeri. Eu nu pot să remarc decît pozitiv o abordare care pune competitivitatea pe locul întîi. Teza mea din cartea De ce nu iau românii premiul Nobel este exact asta: că ţara care viciază competiţia internă, care nu poate elimina singură partea neperformantă şi să ridice ce e bun la vîrf, nu poate să fie competitivă nici pe plan extern.

Nu e apăsată aşa de tare coarda germană pentru a umbri influenţa – reală – a executivului de la Bruxelles, care, şi el, e pentru competitivitate şi globalizare?

Propunerile europene nu au mare tracţiune zilele astea. E destul o întîlnire separată a Germaniei cu oricare două ţări care o susţin şi politici deja anunţate la nivel european fac pasul înapoi, dacă nu mai convin interesului german. Personal, lucrînd cu ambele executive, cred că cel german e mult mai bun, şi Europa nu ar avea de cîştigat dacă nu ar mai exista tîrguiala interguvernamentală şi ne-ar conduce doar Comisia. Cu toate astea, nu aprob, evident, să iei înapoi pe sub masă ce ai agreat deja, îi compromitem pe cei de la Bruxelles, care încearcă să găsească interesul comun.

În fine, dacă Germania este un lider european, are un rol pozitiv în construcţia europeană?

Ce înseamnă un lider european? Care e scopul final european? Dacă acesta e federalizarea ca obiectiv în sine, Germania nu e lider pentru că nu promovează aşa ceva decît în măsura în care are garanţia că asta îi va aduce avantaje în sensul menţionat mai devreme. Dacă e vorba de managementul crizei, doamna Merkel e criticată degeaba, nu putea face mai mult. Ce vor cei care o critică, lideri care privesc în viitor şi spun „aşa trebuie să arate, şi asta o să facem ca să ajungem acolo“? Zău, asta era pe vremea lui Vladimir Ilici Lenin. Presupune o preştiinţă care nu există. Am mai povestit cum, cu o lună înainte să înceapă criza globală, eram cu sociologul Iván Szelényi la o consultare mixtă CIA – Departamentul de stat, să le spunem ce fragilă e Europa de Est dacă vine vreo criză economică: ne-au spus că sîntem pesimişti şi că e absolut exclus. Cine ştie viitorul, şi poate garanta că, dacă Germania acceptă europenizarea datoriei statelor, Europa va deveni mai competitivă în viitor? Trecerea la euro a fost decisă politic, cu dovezi foarte parţiale, François Mitterand şi Helmuth Kohl le ştiau pe toate şi au lăsat generaţiei noastre moştenirea asta. A doua oară nu se mai aruncă nimeni. Lasă americanii să ne critice că ne-am oprit la jumătatea drumului, mare exemplu ne dau ei zilele astea cu politici care divid ţara în două. Sau cei care cred că o strategie de creştere e o strategie de investiţie guvernamentală – am publicat anul acesta dovezi că, în Europa, guvernele care investesc mai mult sînt mult mai corupte. Creşterea competitivităţii, nu doar prin austeritate, ci şi prin inovaţie – asta e strategia de creştere. Şi Germania dă exemplu a maximum de ce poţi face cu raţionalizarea actului de decizie, admiţînd însă limitele cunoaşterii şi raţionalităţii.  

Bun, dar politica asta pe termen scurt a Germaniei nu va duce la o fărîmiţare şi la o împărţire a UE în trei zone concentrice, în trei Europe, de fapt, cu trei viteze?

Ba da, pe termen scurt, dar e doar recunoaşterea unei realităţi, a unor nivele diferite de dezvoltare, pe care noi nu le tratăm la ora asta diferit, prin politicile noastre economice europene, ci similar. Asta credeţi că e mai înţelept? Mereu facem scenarii comune la care nu diferenţiem destul, deşi am văzut cum un singur lucru – moneda euro – poate avea impact aşa de diferit. Promovăm o unitate care, de fapt, nu există. Dacă o vrem cu orice preţ, atunci acceptăm scenariul lui Nial Ferguson, Europa fiscal unită va fi una în care cine munceşte în Nord îşi ia casă la mare în Sud, vacanţele în Suedia se vor lungi, şi în Grecia vor scădea. Şi multă vreme de-acum înainte, exportul principal al ţărilor noastre va fi forţa de muncă cea mai activă şi mai calificată, care însă nu o să ni se adune, ci o să ni se scadă. Eu nu ar trebui să fiu împotrivă, pentru că sînt unde trebuie, dar îmi tot spun că poate găsim nişte soluţii mai parţiale şi mai bune. Altfel, citatul meu favorit din Hobbitul lui Tolkien a fost şi este: „În dreapta prăpastia, în stînga zidul, şi din spate vin hoarde de gnomi înfuriaţi. Deci, înainte!“

Nemţii sînt conştienţi de această imagine de lideri europeni? Le convine sau, prin prisma fostelor experienţe de lider, nu sînt foarte încîntaţi şi nici dornici să-şi asume acest rol?

Nu cunosc societatea germană profundă şi de asta mă feresc să îmi dau cu părerea. Deşi locuiesc şi lucrez permanent la Berlin, am luat de mult decizia că a doua mea naţionalitate e europeană, nu germană. În cele trei-patru zile ale mele pe săptămînă acolo, nu vorbesc cu prea mulţi germani, în afară de oficiali, ziarişti şi studenţii mei. Oficialii, directori în Ministerul Finanţelor, de exemplu, vin şi sîmbăta, dacă îi chemi la vreo clasă, cu bicicleta, purtînd, spre deosebire de mine, casca legală, şi nu pleacă pînă nu au lămurit şi ultima întrebare. Ca studenţi, oficialii federali în programele de mid-career, unde predau eu guvernanţă europeană, par foarte deschişi, dar la simulări, în mod regulat, rezoluţiile noastre sînt mult mai conservatoare decît ale Consiliului European. Studenţii germani tineri sînt foarte uniformi în atitudini. Cînd vin la începutul masterului de politici publice, îi întreb întotdeauna pe toţi: de ce vii la politici publice, ce vrei să fii? Expert sau lider? Şi latino-americanii toţi vor să fie lideri, nemţii toţi vor să fie experţi. Cînd ai fost educat cu exemplul negativ al lui Hitler în exces, rămîi cu această traumă. Nu au aerul că le-a spus cineva prea des că Adenauer s-a opus fascismului şi că a fost, şi el, un lider. Dar e numai vina educaţiei lor, sau exact imaginea asta e şi în manualele de istorie din Anglia, Franţa sau de peste tot? Şi după asta, lumea vine şi îi întreabă de ce nu îşi asumă conducerea Europei mai hotărît – cel puţin în The Economist, eu asta citesc săptămînal. Eu nu sînt de acord cu asta. Germania încearcă să conducă Europa, dar prin exemplul ei – dacă asta nu merge, e puţin probabil că va funcţiona altceva.  

Alina Mungiu-Pippidi este expert în governance innovation pentru Comisia Europeană şi profesor la Hertie School of Governance în Berlin. Cele mai recente cărţi publicate: Controlling Coruption in Europe (Budrich, 2013) şi De ce nu iau românii premiul Nobel (Polirom, 2012).

interviu realizat de Iulia BADEA-GUÉRITÉE