Se spune că la fotbal şi la politică se pricepe tot omul. Mai nou, se pricepe şi la presă – şi, într-un fel, mi se pare normal. Mi se pare normal ca publicul, cel în numele căruia se face jurnalismul, să ştie ce şi cum cu presa. Sau măcar să îi pese. Şi este semn bun că din ce în ce mai mute voci din afara spaţiului profesional se ridică împotriva „exceselor“ presei, chiar dacă aceste voci pun laolaltă şi tratează cu egală măsură informaţie şi divertisment, jurnalişti şi condeieri de partid.

Dar dacă privim în paralel datele privind obişnuinţele de consum mediatic şi sondajele de opinie vizînd preferinţele, ne apar imediat fălcile deschise ale ipocriziei. Întrebaţi ce ar vrea să vadă la televizor sau să citescă în ziare, cetăţenii îţi spun că vor ştiri echilibrate, dezbateri politice de calitate, divertisment decent. Cifrele de audienţă sau de tiraj spun, însă, o cu totul altă poveste. Tabloidele (sau echivalentul lor în producţii audiovizuale) conduc clar în topul vînzărilor şi audienţelor. Şi nu ar trebui să cădem pradă pudibonderiei sau ruşinării naţionale: aşa stau lucrurile peste tot în lume. Este natura umană.

Ceea ce lipseşte însă ecosistemului mediatic românesc (vedeţi, deja nu mai vorbim despre „peisaj“, structură minerală, perenă, cu forme cu alterare lentă, ci de un sistem de relaţii vii, dinamice, în care elementele se influenţează şi se pot consuma reciproc) este delimitarea clară între zona de infotainment (de informaţie utilizată ca divertisment) şi ceea ce în limbajul de afaceri se numeşte quality media. Dubla calitate a operaţiunilor de media – de agenţi ai interesului public şi de business generator de profit – face această distincţie încă şi mai palidă. Căci despre ce „quality“ putem vorbi cînd banii nu sînt de ajuns decît pentru a lua filmuleţe de pe YouTube?

De aproape 18 ani, Centrul pentru Jurnalism Independent navighează printre aceste dileme de sistem, asumîndu-şi o sarcină dificilă, delicată şi nu întotdeauna valorizată social: aceea de a păstra standardele practicii jurnalistice în vîltoarea schimbărilor inerente, a crizelor mai iute sau mai lent trecătoare, a transformărilor şi a intervenţiilor omeneşti. „Păstrător al standardelor, agent al schimbării“ – aşa sună deviza noastră şi între aceşti doi poli de acţiune ne plasăm în tot ce facem.

Am pornit, în 1994, ca furnizori de training pentru jurnalişti. La vremea aceea, CJI era unul dintre puţinele „locuri cu Internet“ din Bucureşti, ceea ce-l făcea încă şi mai atractiv. Am realizat curînd că a pregăti jurnalişti şi a-i trimite în redacţii care nu sînt pregătite să îi primească nu-i de ajuns. Oamenii fie renunţau la ce au învăţat, fie plecau. Aşa că ne-am extins activitatea spre asistenţa oferită redacţiilor, pentru organizarea procesului editorial. Şi iar, curînd, am realizat că un produs editorial bun nu se vinde de la sine, aşa că am început să oferim şi asistenţă pentru management, în zona de business. Dar poţi să faci afaceri de succes dacă piaţa este distorsionată? Răspunsul – evident – la această întrebare a pornit o nouă linie de acţiune a CJI, cea de advocacy: monitorizarea procesului legislativ, intervenţia pe textele proiectelor de lege, urmărirea aplicării lor şi menţinerea în timp, nu numai a literei, ci şi a spiritului legii. A pleda pentru libertatea presei şi a stimula responsabilitatea jurnaliştilor înseamnă un greu exerciţiu. E ca mersul pe sîrmă – şi presupune acelaşi risc major: acela de a-ţi rupe gîtul.

Capul ne stă încă pe umeri şi, dacă ne uităm în urmă, putem vedea cu claritate urmele trecerii noastre prin istoria recentă a României – şi prin istoriile personale a mii de profesionişti. Am făcut legi, la propriu (să amintim doar Legea accesului la informaţii, la care contribuţia CJI a fost consistentă), am omorît legi care ar fi restrîns libertatea de exprimare, am pus teme pe agenda publică (alocarea arbitrară a contractelor de publicitate, de exemplu). Am pregătit mii de jurnalişti – care îşi fac mai bine meseria. Am educat sute de liceeni – care consumă azi presă cu un ochi mai critic. Am pus pe gînduri magistraţi şi profesori – ah, gustul neasemuit al lui „Nu m-am gîndit niciodată pînă acum că lucrurile ar putea sta şi aşa“!

Este presa mai bună datorită nouă? Este România mai democratică? (Da, am avut de răspuns şi la această întrebare: „Pe o scară de la 1 la 10, cum cotaţi contribuţia organizaţiei la progresul democratic al ţării?“.) Mi-ar plăcea să spun că da. Dar, în deplină sinceritate, nu cred că ştiu răspunsul. Şi această „neştiinţă“ este piatra de încercare, dubiul etic zilnic al oricărui lucrător cu ne-materia.

Au fost momente în care m-am îndoit de efectele eforturilor noastre. Au fost momente în care m-am îndoit de eficienţa, de forţa, de adecvarea lor. Au fost momente în care aparenţele păreau că mă contrazic la fiecare pas. Ca „şef“ de organizaţie, m-am întors mereu la misiunea noastră – aceea de păstrător al standardelor într-un mediu schimbător. O muncă perpetuă, mereu nouă, mereu de la început. O trudă. Ca persoană, mă întorc mereu la compasul interior: de ce fac ceea ce fac? Pentru bani? (ha!). Pentru glorie? (haha!) Pentru recunoştinţa semenilor? (ha şi ha şi ha!) „Pentru că aşa cred eu că e bine“ pare, în astfel de situaţii, singurul răspuns rezonabil, singurul care te poate duce înainte. Sau mai departe. Sau măcar pînă mîine. 

Ioana Avădani este director al Centrului pentru Jurnalism Independent.