În această perioadă în care plagiatelor unor Liviu Andrei şi Ioan Mang le-a urmat foarte repede plagiatul lui Ponta (care s-a adăugat, de fapt, unei liste mai lungi pe care se află şi Mircea Beuran, Corina Dumitrescu şi mulţi alţii), s-au spus cîteva lucruri grave despre practicile doctorale: că se lucrează cu „negri“, că şi despre alte lucrări se ştie că sînt plagiate... Sînt aceste afirmaţii expresia unei stări de fapt?

Aşa formulată, întrebarea păcătuieşte prin generalizări pripite. Eu nu am informaţii în afara celor vehiculate în presă. Deci nu pot afirma că pe listă ar fi „şi mulţi alţii“. Despre Beuran, Mang, Ponta, Liviu Andrei – ştiu. Dar aceştia nu sînt „mulţi“.

Dacă se lucrează sau nu cu negri, nu ştiu. Declaraţiile încîlcite ale lui Mang asta sugerează, în cazul lui, dar nu văd cum aş putea trage o concluzie generală. Eu sînt matematician, am nevoie de argumente clare, nu-mi permit să generalizez fără să pot demonstra.

Cît de îndreptăţit ar fi însă cineva să creadă că în universităţile româneşti, ale căror performanţe academice oricum nu le plasează în topurile internaţionale şi nici nu creditează reviste ştiinţifice la standarde internaţionale, se acordă doctorate prea uşor?

Tot formaţia mea mă împiedică să dau şi aici un răspuns de ansamblu despre universităţile româneşti. În ştiinţele exacte, doctoratul e diferit de cel din umanioare. El se ia devreme şi certifică aptitudinile unui tînăr pentru cercetare, e o poartă de intrare, nu o consacrare. De regulă, teza conţine rezultate originale care au fost sugerate sau inspirate de îndrumător (obţinute în laboratorul îndrumătorului, cînd e vorba despre ştiinţe experimentale). Rar e vorba despre descoperiri epocale, despre schimbări de paradigmă, de rezolvarea unor probleme vechi... În general, sînt rezultate de nivel mediu, dar noi. Problema, în lumea noastră, a ştiinţelor exacte, nu e plagiatul – acesta apare rar, pentru că e uşor detectabil, totul se publică în engleză, se descoperă imediat (numai un prost plagiază ca Mang). Problema e la ce servesc aceste doctorate. De cele mai multe ori, ele nu aduc nimic substanţial nou în ştiinţă, rămîn simple exerciţii. Nu doar la noi, peste tot (desigur, şi exerciţiile au grade diferite de dificultate, unele sînt mai interesante ca altele). Dar e normal să fie aşa. Nu ar fi posibil altfel, la cîte doctorate se dau astăzi în fiecare zi, în toate colţurile lumii.

În fine, problema topurilor academice e delicată. Cu regulile de acum, universităţile noastre n-au nici o şansă, oricît de serioase ar fi (şi universităţile noastre tradiţionale – Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara – sînt serioase). În fiecare universitate bună de la noi există profesori compatibili valoric cu cei de la universităţile din top. Dar, cu fondurile pe care le avem, nu putem face cercetare la acel nivel. Nu putem atrage doctoranzi şi post-doctoranzi de top (o bursă doctorală la Paris ajunge la 1300 de euro – la noi sînt cam 742 de lei). Nu avem cui da doctorate tari. Nu putem angaja nobelişti. Şi nu intrăm în top.

Unele universităţi serioase şi unele institute au reviste academice foarte bune. Journal of Operator Theory, editată la Institutul de Matematică al Academiei, e revistă ISI de cînd se ştie, e revista fanion a domeniului. Mai sînt şi altele. Pe lîngă escrocherii, există şi reviste foarte bune, chiar dacă nu sînt ISI. Deci, iarăşi, n-aş generaliza.

Ca să creşti calitatea doctoratelor în ştiinţele exacte, e nevoie, în primul rînd, de conducători de doctorat buni şi exigenţi. Asta începe să se realizeze cu condiţiile de abilitare. Sigur că mai scapă şi aşa impostori. Dar nu mulţi. Ai nevoie de burse doctorale generoase – n-avem. Apoi, ai nevoie să impui nişte standarde pentru teze (de pildă, să nu accepţi teze cu rezultatele publicate numai în reviste locale), ceea ce Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare (CNATDCU) a făcut şi a început să tot invalideze teze. Urma să invalideze conducători de doctorat care vin cu teze prea slabe. Dar, deocamdată, a fost invalidat CNATDCU. Nu mă întrebaţi ce va fi, pentru că nu ştiu.

Cum sînt doctoratele în umanioare, nu ştiu şi nu risc să mă pronunţ. Dar constat că lista pe care aţi enumerat-o conţine un singur plagiator din ştiinţe exacte şi unul din medicină – şi nu despre doctorate e vorba.

Imixtiunea politicului

Dovedit ca plagiator, Liviu Andrei este în continuare profesor la Universitatea din Arad, iar în chestiunea plagiatului lui Victor Ponta am asistat la o serie de declaraţii absurde şi la un adevărat circ în care Consiliul Naţional de Etică a trecut prin schimbări de componenţă şi i s-au retras din drepturi, pentru ca, în cele din urmă, să se pronunţe diferit de Comisia de Etică a Universităţii Bucureşti; Ministerul Educaţiei nu dă semne că s-ar implica, deocamdată, să rezolve situaţia, iar universităţile nu reacţionează... În ce măsură mediul academic este subordonat politicului?

Comisia de Etică de la Universitatea Bucureşti şi-a făcut corect treaba, ceea ce nu se poate spune despre Senatul Universităţii Bucureşti.

Mediul academic e subordonat în mod natural politicului: acesta decide alocarea fondurilor. În funcţie de inteligenţa şi de abilitatea decidenţilor, această subordonare poate fi făţişă sau mascată, îndulcită. Există o mulţime de mecanisme care ar trebui să pună în operă autonomia universitară, dar, de fapt, Guvernul decide cîţi bani ne dă.

Să vă dau un exemplu. Există un consiliu consultativ numit Consiliul Naţional pentru Finanţarea Învăţămîntului Superior, condus de profesorul Miroiu şi al cărui membru sînt încă. Noi avem sarcina să propunem ministrului, pe baza datelor statistice care ne sînt furnizate, numărul de locuri bugetate la universităţile de stat, cuantumul grantului de studii, cuantumul burselor etc. Facem calcule, simulări, ieşim cu o propunere – şi ministrul face ce vrea. Adică nu ne ia în seamă, dar declară public că şi-a fundamentat deciziile şi pe analizele noastre (minciuna asta crasă îi aparţine lui Liviu Pop, iar doamna Ecaterina Andronescu n-a corectat nimic). Noi sîntem spectatori. Ministrul negociază, de fapt, cu finanţele, cu celelalte ministere, vede cîţi bani are şi alocă fonduri din pix, în funcţie de obligaţiile, de condiţionările sale politice şi de conştiinţa lui. Odată intraţi banii, sigur, avem deplină autonomie... Tot aşa la nivelul cercetării, tot politicienii stabilesc priorităţile. Acesta este modul cel mai insidios de imixtiune a politicului în mediul academic.

Cealaltă formă de imixtiune e numirea arbitrară a unor persoane în diverse comisii, desfiinţarea unor organisme după bunul plac al factorului politic – vezi nemernicia de la Consiliul Naţional de Etică sau CNATDCU. Da, şi fostele comisii fuseseră numite de ministru, dar, cu excepţii neglijabile, toţi membrii aveau o carte de vizită academică ireproşabilă, la nivel internaţional.

Cum au ajuns atîţia politicieni să predea în universităţile private (unde, de altfel, ştim că oricum nu prea se prezintă la cursuri)? Sînt capabili aceştia să ofere şi să producă cunoaştere?

Întrebarea nu e corectă. Dacă politicienii respectivi sînt adevăraţi oameni de ştiinţă, de ce n-ar preda? La universităţi de stat sau private. Întrebarea e dacă sînt oameni de ştiinţă. Răspunsul îl aveţi în listele lor de publicaţii. Dacă există. S-ar putea ca şi în zicala „Cine plăteşte lăutarii alege muzica“ să fie un strop de adevăr. Pe de altă parte, funcţia creează organul: dacă tot există atîtea universităţi, cineva trebuie să predea în ele. Dar de ce există atîtea universităţi? Iată o temă pentru un viitor dosar al Dilemei vechi.

În ce măsură reformele succesive ale învăţămîntului, unele ratate, altele parţiale, au influenţat buna funcţionare a mediului academic? Ce lipseşte învăţămîntului românesc ca să devină serios şi performant?

Evident că orice reformă, materializată într-o lege, influenţează mediul căruia i se aplică. Ce ne lipseşte? Două lucruri: bani şi criterii clare (de promovare, de alocare a fondurilor, a locurilor bugetate la facultăţi etc.). Bani nu prea sînt şi, cîţi există, nu se cheltuie optim din lipsa criteriilor. Cu toate hibele ei, reforma lui Daniel Funeriu asta făcea: introducea criterii într-o lume foarte refractară la definirea şi cuantificarea valorii. A fost un început. Că era unul bun se vede din chiar faptul că o urăsc aproape toţi din sistem şi vor s-o anuleze. Eu nu cred că nemţii sau francezii sînt structural oneşti, iar noi nu. Pe ei îi obligă legile să fie oneşti. Pe noi nu.

Care credeţi că vor fi, pe termen lung, efectele acestor scandaluri legate de plagiat?

Mă întreb dacă vor fi efecte. La noi se uită repede. Iar onoare nu pare să existe (nici unul dintre cei dovediţi că au furat nu a demisionat, dimpotrivă!). Sigur, de-acum ne putem aştepta ca, periodic, să apară acuze de plagiat între politicieni, e o armă pe care ei o pot folosi uşor. Dar, prin uz repetat, totul va cădea în derizoriu. Poate că singurul efect benefic va fi cumpărarea de soft-uri antiplagiat la universităţi.

Liviu Ornea este profesor la Facultatea de Matematică a Universităţii Bucureşti.

Foto: R. Sandovici