Frica este un liant social foarte puternic, atît pentru oameni, cît și pentru state, care nu o dată au fost comparate cu niște „persoane“. Teoria alianțelor, de exemplu, spune că acestea persistă atîta timp cît se confruntă cu o amenințare externă; în lipsa amenințării, alianțele tind să se dilueze și să se destrame. Tot frica este cea care îi determină pe oameni să renunțe la starea de natură, ne spune Hobbes, și să se organizeze în societate, cedîndu-și libertatea de a-și face dreptate singuri în favoarea suveranului, care în schimb îi protejează. Așadar, conform acestei narațiuni, la baza constituirii statului nu stă altceva decît frica.

Această idee nu trebuie citită într-o cheie morală, care să ne ducă la concluzia că, fondîndu-și legitimitatea pe faptul că se constituie ca un rezultat al fricii, statul ar fi cumva imoral. Dimpotrivă, considerînd existența statului ca fiind o chestiune care nu are legătură cu noțiunile de bine și de rău, ci mai degrabă înțelegînd statul ca pe un instrument tehnicizat de guvernare a unor populații din ce în ce mai numeroase, vom încerca în cele ce urmează să reconstituim modul în care anumite tematici – precum terorismul sau imigrația –, cu fricile aferente pe care le declanșează, corespund în mod aproape natural nevoii actuale a statului de a găsi o modalitate să-și reconsolideze suveranitatea într-o epocă în care aceasta este pusă sub semnul întrebării din direcții din ce în ce mai numeroase.

Două din elementele constitutive ale statului modern sînt teritoriul și corpul politic. Teritoriul se constituie, istoric, printr-o distincție clară între un spațiu intern sau „domestic“, dacă folosim terminologia anglo-saxonă, care este ordonat, ierarhizat și în interiorul căruia se exercită suveranitatea, și un spațiu internațional prezentat ca fiind anarhic și periculos. La rîndul ei, comunitatea politică se constituie prin demarcarea unor frontiere simbolice care marchează alteritatea: coeziunea națiunii este garantată de limba, cultura, tradițiile și eventual etnicitatea împărtășită. Rolul străinului în interiorul acestui tip de comunitate politică este chiar acela de a marca diferența și de a consolida unitatea națiunii.

Mult invocatul fenomen al globalizării generează cel puțin două tipuri de mutații care fragilizează în mod direct rolul statului ca principală formă de organizare a comunităților politice. Este vorba, pe de o parte, de permeabilizarea granițelor, care face ca statul să nu mai poată controla fluxurile care îi traversează frontierele – fluxuri de bani, mărfuri, informații și persoane. „Retragerea statului“ din sfera economică și incapacitatea sa de a mai influența în mod semnificativ procesele economice nu mai este de mult o noutate. Pe de altă parte însă, apariția spațiului virtual permite coagularea unor comunități deteritorializate și apariția unor identități transnaționale. Astfel, apartenența națională ca principal marker identitar se diluează, loialitățile primare ale cetățenilor se modifică și coeziunea corpului politic național este din ce în ce mai slabă.

În contextul în care cei doi markeri identitari menționați, teritoriul și corpul politic, sînt fragilizați, statele caută noi modalități de a-și reinstitui suveranitatea afectată de globalizare, prin eforturi menite de a reconstitui granițele (sub forme nu doar teritoriale, ci și instituționale și simbolice) și a consolida coeziunea comunității naționale, dar și prin alte mijloace de a-și extinde sfera de competență. De pildă, după sfîrșitul Războiului Rece, discursul public include în sfera securității din ce în ce mai multe aspecte care nu țin de domeniul militar: fenomenul, denumit „securitizare“, permite declanșarea unor practici excepționale care suspendă legea, dar și extinderea sferei de competență a statului în zone care mai înainte făceau obiectul vieții private. „Patriot Act“ a fost legea care a declanșat o evoluție de nestăvilit către un control generalizat al statului asupra vieții private a cetățenilor, iar această lege a fost posibilă tocmai datorită fricii pe care atentatele de la 11 septembrie 2001 au provocat-o în SUA. Astăzi avem din ce în ce mai multe exemple de supraveghere și control care se justifică discursiv prin nevoia de a asigura securitatea populației în raport cu amenințarea teroristă. Teroristul și imigrantul devin forme ideal-tipice de alteritate, care includ tot ce este străin, periculos, anarhic, diferit. Figura teroristului se suprapune cu ușurință peste cea a imigrantului pentru a întruchipa acea alteritate radicală care permite membrilor corpului politic să se recunoască între ei și să-și regăsească identitatea, dar și solidaritatea în fața pericolului. Or, atunci cînd există un pericol care amenință națiunea, funcția și acțiunile statului nu pot fi puse la îndoială.

Așadar, de ce ne mai temem astăzi, astfel încît funcția de protecție a statului să continue să rămînă necesară? 48% din cetățenii europeni cred că cea mai gravă situație cu care se confruntă UE în acest moment este imigrația, iar terorismul este pe locul 2, cu 39%, conform datelor ultimului Eurobarometru, culese în luna mai 2016. Cu toate acestea, atunci cînd sînt întrebați care este problema lor cea mai gravă la nivel personal, doar 8% menționează imigrația și 5% terorismul (locurile 11, respectiv 15 în clasament). La nivel personal, problemele cele mai mari privesc creșterea prețurilor și costul vieții, pensiile și sistemul de sănătate și securitate socială. Acest decalaj enorm între percepția asupra amenințărilor la nivelul Uniunii și cele la nivel personal vorbește despre înstrăinarea cetățenilor față de sistemul politic căruia îi aparțin. Pare că, mai mult decît oricînd, Uniunea are o problemă de identitate – sau mai degrabă de lipsa identificării între individ și polis.

Statisticile despre terorism și imigrație spun aceeași poveste, dintr-un unghi diferit. În realitate, contrar percepției comune, numărul atentatelor teroriste din perioada 2006-2013 a fost în descreștere; majoritatea acestor atacuri au loc în Orientul Mijlociu și doar un procent infim în Europa, iar probabilitatea ca un european să moară într-un atentat terorist se apropie de aceea de a fi victima unei lovituri de trăsnet. Cît privește imigrația, statisticile arată, de asemenea, o disproporție între temerile generate de aceasta și impactul ei real, mult mai mic decît temerile prea des evocate în media.

Este mai bine să ne temem de terorism și imigrație decît de șomaj. Pe de o parte, pentru că în teoria politică neoliberală, statul trebuie să se ocupe exclusiv de problemele de securitate, iar cele economice trebuie lăsate în seama pieței, din ce în ce mai vizibilă astăzi. De altfel, statul poate face din ce în ce mai puține într-un context economic – și legislativ – global în care marile corporații au, uneori, mai multă greutate decît statele. Prin urmare, frica de șomaj, de instabilitate economică, la limită chiar și de colapsul sistemului de pensii, dacă ar fi la fel de intens mediatizate ca și cea de terorism sau imigrație, nu ar contribui în nici un fel la consolidarea legitimității statului, ba chiar ar ridica semne de întrebare suplimentare cu privire la capacitatea acestuia de a mai răspunde mutațiilor aduse de globalizare. Pe de altă parte, pentru că teama de terorism și imigrație permite statului să întreprindă cîteva operațiuni capabile să contribuie la eforturile sale de a-și reconstitui suveranitatea: este vorba de supravegherea generalizată în interior, ca măsură contra terorismului, și de configurarea violentă a granițelor materiale, instituționale și simbolice, ca măsură contra imigrației.

Din păcate, frica de terorism și de imigrație, care par a fi subiectele europene cele mai fierbinți de politică internațională, alături de frica de Rusia, vor fi motivele pentru care, în viitorul destul de apropiat, vom accepta ca societățile noastre să devină din ce în ce mai puțin libere. 

Ruxandra Ivan, dr. în științe politice al Universității Libere din Bruxelles, este conferențiar la Facultatea de Științe Politice a Universității București.