- argument -

Acesta nu e un dosar ca toate celelalte. L-am făcut – vorba cuiva – „ca să rămînă“. Să rămînă în colecţie, şi după ce revista nu va mai apărea. N-am vrut decît să consemnăm un episod trist al societăţii româneşti de astăzi şi să le dăm cititorilor încă o ocazie de a reflecta asupra toxicităţii verbale şi „ideologice“ în care trăiesc. Sau în care se complac. Sau cu care luptă. Depinde, de la caz la caz.

În urmă cu cîteva săptămîni, o televiziune a produs un atac murdar la adresa fondatorului acestei reviste. N-a fost primul. Dintotdeauna, politica Dilemei a fost să nu poarte războaie şi să nu „dea replici“. Dar acest atac (dintr-o serie) a generat ecouri publice semnificative. În primul rînd – o mişcare de solidarizare şi de protest împotriva violenţei de limbaj practicate la televizor şi în presă, împotriva calomniilor şi a insultelor cărora le-au căzut victime şi alţi reprezentanţi de seamă ai culturii române, în anii trecuţi. S-au depăşit limitele, iar mulţi oameni de bună-credinţă ajung – din ignoranţă – să dea crezare minciunilor televizate. Scena publică e acoperită în proporţie tot mai mare de limbajul agresiv, de mitocănii, de atitudini de ţoape afectate, pentru că „asta se dă la televizor“. Presa onestă şi civilizată are spaţii de refugiu tot mai mici, înecată în marea de vorbe goale, obscene, fără logică şi fără sens.

Aşa încît am adunat la un loc cîteva dintre ecourile publice ale episodului provocat de Antena 3. Am adăugat cîteva intervenţii care încearcă să explice, din unghiuri diferite, de ce stau lucrurile aşa, de ce societatea în ansamblu înghite pe nemestecate „ce i se dă“ la televizor, de ce sistemul televiziunilor e aşa cum e (din cauza mogulilor? a publicului? a pieţei de publicitate? din cauza noastră, a tuturor?). Acest dosar nu e o „replică“ şi nici o participare la vreun război. E doar o consemnare a faptului că s-a depăşit măsura şi că oamenii decenţi care exclamă, obosiţi, că „nu se mai poate trăi în ţara asta“, încep să aibă tot mai multă dreptate.

Ilustraţie realizată de Ion BARBU