Primele culori, ale copilăriei. Care au fost ele?  

Nu-mi aduc aminte culori, ci atmosfera. Aer cald care tremura şi albine bîzîind. 

Aţi colorat? Ce? 

Cred că am colorat, dar nu sînt foarte sigur. Mi-aduc aminte că desenam mulţimi de soldăţei după o carte cu Napoleon şi pentru că nu le puteam desena capul îi lăsam fără. Desenam în neştire bătălii fără cap. 

Marea neagră e albastră. Cînd? Aşa e? 

Cînd m-au dus mătuşile pentru prima dată la mare, n-am văzut-o neagră, ci mare. Aveam 5 ani, cred, şi am rămas înţepenit cu braţele deschise, cu gura rînjită, spunînd încontinuu: marea! 

Acum, cînd fac prezentări publice peste tot în lume, folosesc ca diapozitiv de deschidere o imagine prin satelit de prin ’86-’88 cu Europa noaptea şi spun că gaura neagră de lîngă Marea Neagră este ţara mea.  

Roşu, galben şi albastru, trei culori cunosc pe lume… v-au spus ele ceva? Ce?  

Ce mi-au spus a fost de fapt propaganda de partid, galbenul cu spicele şi roşul cu sîngele. N-am fost convins, dar nu mi-a displăcut tricolorul, că era vesel. Fluturam cu energie unul de hîrtie, stînd în cîrca lui taică-miu de 1 Mai. Mai tîrziu, la Liceul de Artă a venit teoria culorilor şi partea cu trei culori cunosc pe lume a devenit ştiinţifică, că ele sînt culori primare, nu se pot face din altele.   

Primul televizor color?  

Culmea e că îl ţin minte pe ăla alb-negru, căruia îi improvizam antene ca să văd mai bine la unguri (că stăteam la Oradea) şi pe care l-am cărat după noi în subsolul din Kogălniceanu, unde-am stat o vreme după Revoluţie, apoi în garsoniera din Militari, la etajul nouă. Un televizor rezistent. Primul televizor color mi l-a cumpărat un cuplu de artişti pe care i-am lăsat să stea în apartamentul nostru din Rahova cît timp am fost noi cu o bursă în America. Cînd ne-am întors, ne-am trezit cu un Daewoo mic şi pătrăţos, care şi acum funcţionează în bucătărie, cu o sîrmă înfiptă la antenă... Avea culori bune şi profunzime, nu ca astea plate de azi. Ce folos că vezi porii vedetelor, dacă imaginea parcă n-are adîncime? 

Albaştri, verzi, căprui sau negri?  

Albaştri. 2,75 spre 3 – „de aproape“ şi nu mai ştiu ce dioptrii la distanţă. 

Culorile din comunism erau mai şterse sau doar amintirile noastre sînt şterse? 

Erau mai şterse. Toate pozele şi, implicit, amintirile de atunci sînt alb-negru, inclusiv nunta, liceul şi excursiile în munţi. 

Negru de mînie… cum aţi reprezenta? 

O faţă de om mototolită. 

Vi s-a colorat viaţa după 1990? Cum? 

Înainte eram cu toţii gri. Uitaţi-vă la filmul lui Faroki/Ujică, că arătam ca oamenii grotelor. Parcă ne cumpăram cu toţii paltoane şi pufoaice dintr-un singur magazin (sau chiar asta făceam?). Sigur că viaţa s-a colorat. De cum am ieşit pentru prima dată din ţară, în ’90, în Ungaria, a început să se coloreze şi, pe urmă, cu fiecare călătorie a căpătat nuanţe noi. A fost fenomenal. Sper să continue tot aşa. 

Cai verzi pe pereţi… cînd, cum? 

Eu desenez pe pereţi mentalităţile lumii în care trăim şi, de multe ori, cînd sînt sus pe schelă mă gîndesc că exact cai verzi fac. Pe de altă parte, ce desenez eu nu-s baliverne, ci forma grafică condensată a ceea ce ni se întîmplă. Local şi global. În momentul ăsta am ziduri enorme şi camere desenate la Aachen, Eindhoven, Salzburg şi Lübeck, iar în România am un zid la Institutul Francez şi o cameră mică-mică la subRahova, în Bucureşti, şi un zid lung-lung lîngă Teatrul de Stat din Sibiu. Cu alte cuvinte, daţi-mi pereţi, că de cai mă ocup eu. 

Trăim într-o societate în alb şi negru? Mai avem nevoie de nuanţe?   

Nu. Societatea este extrem de nuanţată şi numai cine nu vrea nu vede asta. Are nevoie de nuanţe pentru că este o societate făcută din societăţi. Eu îmi asum desenul alb-negru tocmai pentru că societatea este atît de complexă. E mai conceptual, mai redus la esenţă şi mai decisiv. Dau interpretări ale lucrurilor contrare şi, de multe ori, pe pereţii desenaţi de mine vezi acelaşi subiect tratat diferit. Eu am nuanţe în alb-negru. 

Însă e aici, pe undeva, şi un refuz al culorii? 

Am făcut 12 ani de Şcoală de Artă şi am absolvit pictura. După-aia, gradual, am încetat să pictez şi am ales să desenez alb-negru. Era în plin colaps comunist. Apoi a venit tranziţia şi n-am putut ordona toată debandada decît reducînd la minimum mijloacele cu care o interpretam. Less is more.

Aţi avut sau aveţi culoare politică? Dar arta dvs.? 

La început am fost de dreapta, împotriva lui Iliescu. Timp de 20 de ani am migrat spre centru şi acum mă bălăngăn între prietenii mei deştepţi de dreapta şi prietenii mei deştepţi de stînga. Umblu mai mult de jumătate din an prin lumea civilizată şi văd lucruri care mă fac să critic cu atenţie capitalismul. A critica nu înseamnă a nega, ci înseamnă atenţie şi grijă. Cred că putem face o societate mai bună decît este asta pe care-o avem sau, altfel spus, putem corecta societatea în care trăim. Indignados din mijlocul Madridului – o variantă de stînga a golanilor din Piaţa Universităţii – aveau o pancartă cu „404 Error. Democracy not found“, parafrazînd accidentul software. Sînt de acord. Democraţia este cheia astăzi. Şi cît sîntem în stare să păstrăm sau să aprofundăm din democraţie.  

Nu cred în simbolistica politică a culorilor. Roşu comunist sau verde legionar. Astea sînt manipulări culturale. Negrul anarhist este şi culoarea preferată a elitei multimilionare de pe scena de artă newyorkeză, ca să nu mai zic nimic de blockbuster-ul Men in Black.  

Arta mea e în slujba politicii toleranţei, păcii şi umorului intelectual. Cum spunea o doamnă din public, la Sydney, unde desenam pe pereţii Galeriei Naţionale – intelligent graffiti. 

Aţi găsit firul roşu? 

Firul roşu la mine e linia neagră sau albă, după caz.

Negru pe alb… vă reprezintă? 

Şi viceversa. Cîteodată mă satur să desenez cu carioca şi vreau cu creta. Cer să mi se picteze pereţii în negru. Uite aşa devine un zid dintr-un muzeu o tablă de şcoală. Creta e un material extraordinar. Pare atît de fragilă că o poţi şterge cu cantul palmei, dar dacă te uiţi cu atenţie vezi că nu se şterge de tot nici măcar cînd dai cu buretele. După ce se usucă tabla, o vezi din nou. Asta îmi place teribil, pentru că e exact ca şi cu ideile şi credinţele noastre. Nu se şterg, revin.  Sau poţi scrie altele peste. Aşa sînt şi eu. Descopăr o idee sau o stare pe care am mai avut-o demult, cînd eram mic, sau, din contră, nu-mi mai aduc aminte cum mama-naibii judecam sau făceam cutare lucru. O tablă de şters, o tablă de scris. 

Au oamenii de astăzi o educaţie a culorilor? Dar a bunului-gust? 

Nu. E o debandadă şi o vraişte… Culmea este că ai la dispoziţie, ca cetăţean, multiple surse ca să te educi, reviste care te învaţă să armonizezi fotoliul cu carpeta, vitrine unde vezi ce pălărie merge la ce bikini, reclame care combină portocaliul cu negrul. Te poţi duce cînd vrei tu la muzee de artă, poţi cumpăra cărţi care te învaţă să pictezi sau albume cu orice artist îţi trece prin cap. Design e un cuvînt la modă („designează“-ţi şi living room-ul, şi viaţa!). Cu toate astea, cînd te uiţi la mulţimea care iese sau intră la metrou e un iarmaroc unde culorile nu stau, ci ţipă! Poate aşa sîntem noi – mai contrastanţi.  

În ceea ce priveşte bunul-gust, habar n-am. Ce este pentru unii şpilul eleganţei, lavaliera-papion, pentru alţii e prilej de rînjet şi de scărpinat în blugi. Ceea ce pentru unii e ridicol pur, pentru alţii e Gaultier. Felul în care eu desenez scoate din minţi generaţii de profesori de desen. Cred mult în autocontrol şi în respectul celuilalt, aşa că bunul meu simţ este pentru mine şi nu vreau să ţi-l impun şi ţie. 

Poneiul roz? 

Asta a fost cea mai mare porcărie culturală după 1990. O mineriadă culturală în care „minerii“ au fost aplaudaţi chiar de intelectuali. Un linşaj public pornit din răutate şi dezvoltat de incompetenţă şi ură culturală. Şi nici una dintre instituţiile statului – minister de cultură, minister de externe, muzeu de artă, universitate de artă, institut de istoria artei – n-a zis nici pîs. Nici comunitatea artiştilor n-a zis nimic, cu rare excepţii. Foarte ruşinos. 

Ce vi s-a spus verde în faţă?  

În România nu ţi se spune nimic în faţă. Totul este din auzite, pe dedesubt şi rod al unor conspiraţii. Sîntem un neam de complotitori, la foc mic. Dacă nu mă credeţi, citiţi comentariile de pe net la orice articol şi veţi vedea că cele mai multe sînt răutăcioase, tîmpite şi agresive, toate semnate cu pseudonime. Halal curaj! 

Pe mine m-au dat afară din atelier cei de la Şcoala de Artă, nu pe motiv că nu mă pot suferi sau că vor spaţiul, ci, după cum scria în ultimatumul oficial, ca să-mi asigure chipurile protecţia, clădirea nefiind sigură la cutremur. După-aia, orice profesor întîlnit pe stradă îşi manifesta respectul faţă de arta mea şi compasiunea faţă de situaţie, de parcă nu ei şi instituţia lor mi-au tras un şut în cur. Foarte tare.  

Cînd m-am trezit cu Muzeul de Artă Contemporană înfiinţat de Năstase în dosul Casei Poporului, am rezumat aşa situaţia: prima dată a fost un zvon, pe urmă a fost prea tîrziu. Multe chestii din România pot fi rezumate în acest fel, nu? 

Viaţa în roz… v-aţi dorit-o? O aveţi? 

N-o am şi nu mi-o doresc. Nu mă plîng, am ce-mi trebuie şi mă descurc. E absolut OK. Eu şi Lia (Perjovschi) funcţionăm doar dacă avem ce face, dacă ne agităm, dacă sîntem implicaţi în proiecte şi tragem tare. Nu suportăm dolce far niente-ul. N-am avut concediu de 20 de ani şi nici că ne trebuie. Mai bine cu cearcăne, decît cu burtă. 

Roşu Împărat sau Verde Împărat? 

Eu sînt republican. Fără împăraţi, regi, prinţi şi nunţi ale secolului.

Ultima noapte albă? 

Ieri, că lucrez pentru o expoziţie la Berlin, am calculat prost timpul şi am ieşit din grafic.  

În ce culori vă scăldaţi acum?

Vii!

a consemnat Adina POPESCU