În copilăria mea, radioul se deschidea dimineaţa între 6 şi 7 şi se închidea la miezul nopţii. Acesta transmitea, destul de des, şi melodii interpretate de Gică Petrescu. La auzul cărora Maia stingea focul de sub rîntaşul atent supravegheat pînă în acea clipă, pentru a-l asculta cu o lacrimă atîrnată de pleoapa violacee. Nu ştiu dacă îmi plăcea ceea ce auzeam, copil fiind, dar emoţia Maiei mă tulbura: încercam să înţeleg de ce orice activitate casnică se întrerupea cînd era anunţat Gică Petrescu. Nume sonor, jumătate din el aparţinînd fanţilor de margine de Bucureşti, simţeai puternice arome de mititei şi patricieni sfîrîind pe grătarul încins, vedeai Vulpaşinii scoţîndu-şi şişul în timp ce crudul rînjet le descoperea unul sau mai mulţi dinţi auriu strălucind. Şi-l auzeai pe Gică Petrescu. 
 
Au trecut anii, tinereţea, acum copiii mei îl ascultau pe Gică Petrescu, cîntăreţul devenit legendă vie, nelipsit fiind din programele de divertisment ale televiziunii. Mai cu seamă în seara de revelion. O puţin obişnuită longevitate artistică i-a păstrat un repertoriu variat, capabil să bucure prin simplitatea sinceră a cîntecelor. E foarte adevărat însă că au existat persoane în România, de vîrsta lui fiind, care nu-l aflaseră încă. La un revelion din anii ’70, una dintre invitate, profesoară în prag de pensie de la Facultatea de Matematici din Iaşi, auzindu-ne pe noi, cei tineri încă atunci, schimbînd replici amuzate la apariţia veşnicului trubadur pe micul ecran, a întrebat cu seninătate, în timp ce culegea din farfurie firimiturile feliei de tort: „Dar cine-i acest Gică Petrescu, dragă?“. Siderată, o puştoaică de nici 12 ani i-a răspuns prompt: „Cum, nu-l ştiţi? E de vîrsta dumneavoastră! Am citit în revista Femeia că a avut succes încă din tinereţe“. „Poate aveţi cu toţii dreptate, da, are o voce plăcută, catifelată, dar eu nu l-am auzit pînă acum“, şopti doamna profesor universitar uşor intimidată, neluînd în seamă impoliteţea copilei. Drept e că, vrăjită, în ani, doar de muzica cifrelor, doamnei îi era străină notorietatea lui artistică. Asemănătoare doar cu a lui Florin Piersic. Arătaţi-mi şi mie un român care să nu fi auzit de Florin Piersic. Tot atît de cunoscut era şi Gică Petrescu. El aducea în sufletul fiecăruia un moment de tainică bucurie, de uitare a necazurilor. După 1990 însă, a intrat într-un masiv con de umbră şi ultimii ani i-a trăit în tristeţea unei mari singurătăţi, în sărăcie chiar, şi numai după repetate intervenţii a primit o pensie de ceapist. Mă întrebam, cînd am văzut subiectul propus, dacă numai noi, românii, suferim de crasă ingratitudine, părăsindu-ne în uitare şi nevoie artiştii care o viaţă întreagă şi-au dăruit truda lor semenilor. Nu credeţi că a venit timpul să învăţăm şi noi să ne preţuim valorile artistice? Şi întrebarea mea se adresează mai cu seamă televiziunilor care, în goană după rating, propun false valori. De ce nici o televiziune nu rememorează, asemeni Dilemei vechi acum, destinele vocilor de aur ale României?   
 
Virginia BURDUJA