Iată o condiţională neplauzibilă. Dacă tăceai? Ha, asta-i bună! Cum să taci? Acum şi aici? În fierberea şi în forfota asta? Păi de-aia am murit în decembrie? Şi, la urma urmelor, n-am tăcut destul? N-am respirat decenii la rînd prin palma care ne-astupa gura? N-am trăit atîta amar de ani în zodia surdinei? Pe de altă parte, chiar aţi uitat confesiunea cetăţeanului de la palat („Eu dacă nu vorbesc la televizor, fac cancer la limbă“)? Nu, nu, nimeni nu tace. Pînă şi surdo-muţii îşi răcnesc gesturile. Sîntem în plin priapism retoric, în zenitul limbariţei, pe culmile meliţării continue şi impenitente.

Cu puţine săptămîni în urmă, Rodica Zafiu s-a ocupat aici, în Dilema veche, de opinologi, părerişti şi părerologi. Şi a amintit, invocînd un text al lui Caragiale, de riscurile tăcerii. La fel ca pe vremea lui Caragiale, tăcerea în tranziţia românească nu e semn de înţelepciune. Cine tace nu e discret, rezervat sau sagace. Tăcerea nu denotă cumpătare, ci doar o vinovată abstragere din peisaj. E memorabilă scena din afara scenei (petrecută, ehei, cîndva demult), cînd volubilul Fory Etterle se întîlneşte cu taciturnul Emanoil Petruţ şi-l întreabă: „Despre ce tăcem astăzi?“ Ei bine, un asemenea moment e de negîndit la ora actuală. Iar cine leagă tăcerea de răgazul reflexiv e un inadaptat sau, mai grav, un papă-lapte lipsit – nu-i aşa? – de tăria opiniunilor. Cu excepţia unor oaze şi insule, spaţiul public al României de azi e o arenă a vehemenţei pulmonare, a punctului de vedere urlat, a părerii pe care-o lansezi fără să ţi-o ceară nimeni, a excesului decibelic, a logoreei îndeobşte ţîfnoase.

Şi, fireşte, e vorba aici de energiile cheltuite pe baricadele media, nu de zumzăiala sau de gălăgia din birt. Eşti caraghios dacă aştepţi ca discuţiile la o bere să se poarte în stilistica murmurului. Din Regensburg în Salonic şi din Praga în Siena, cîrciuma e spaţiul locvacităţii fără zăgaz, al hărmălaiei vesele. În jurul paharului, îţi povesteşti viaţa, nu te cufunzi în reculegere. Bodega, băncuţa din faţa blocului şi piaţa înseamnă sporovăială, tăifăsuire, trăncăneală, tacla, flecăreală – ziceţi-i cum vreţi. Sînt locuri unde se rîde şi se vorbeşte torenţial, gîlgîit, la do de sus. Prin forţa lor, glasurile din cîrciumi ar putea pune în mişcare turbine. Părerile, sfaturile şi amintirile se întretaie şi parcă te-aştepţi să obţină corporalitate şi să se ciocnească fizic, la propriu.

Într-un studio de televiziune, lucrurile se schimbă şi întrebările se pun altfel. Prin urmare, de ce adorăm nu doar să vorbim la televizor, ci şi să vedem cum vorbesc alţii? Din mai multe motive, dintre care cred că se disting două.

Primul e excesul de sens invers care explică şi alte fenomene ale tranziţiei şi ale expresiei publice (deşucherea, pornoşagul, miile de meciuri de fotbal pe an, inflaţia de reviste etc.) De unde înainte nu aveai voie nimic, acum e permis orice. Înainte, ţi se difuza la televizor, eventual, un meci la două săptămîni; acum, ai în medie patru-cinci pe zi. Înainte, nu găseai brînză şi zahăr, acum ai zece emisiuni şi tot atîtea reviste culinare. Reţeta e aceeaşi şi în materie de „vorbit discuţii“. Înainte, simţeai umbra cenzurii cînd deschideai gura, acum te-ai descotorosit de autocenzură. Dintr-o extremă în alta – aşa arată traseul românului care, eliberat de sub clopotul comunist unde se tăcea masiv, simte nevoia de-a fi mereu în mijlocul gîlcevii. De-a respira certuri în loc de aer şi de-a se hrăni cu scandal în loc de ciorbă şi friptură.

Al doilea motiv ţine de o dublă meteahnă: pe de o parte, simularea competenţei, pe de alta, omniscienţa. Sigur, e mult mai uşor să vorbeşti (şi să dai poveţe) decît să faci. În plus, intervine aici sfiala de-a refuza invitaţii la dezbateri în care nu ai ce să cauţi. Ea circulă braţ la braţ cu neputinţa de-a spune „nu ştiu“ cînd ţi se cere o informaţie de care nu dispui. Aşa s-au născut şi continuă să trăiască făpturile televizuale, cărora simţul ridicolului le-a fost extirpat de mult şi care populează platourile emisiunilor. Aşa s-a impus atenţiei gureşenia frenetică a unei Monica Tatoiu, campioana absolută a diversităţii tematice. Aşa au ajuns să corodeze retina şi timpanul oameni pierduţi în voluptatea de-a pronunţa verdicte şi de-a emite păreri în toate domeniile, de la petele de petrol din Marea Egee la ashramuri, de la fizica atomică la rapsodii şi de la campionatul de badminton al Indoneziei la calota polară. Sîntem în captivitatea lor, orice-am face. Şi le putem cere orice, numai să ia o pauză, nu.

Radu Paraschivescu este scriitor, jurnalist şi traducător. Cel mai recent volum publicat: Astăzi este mîinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012).

Foto: L. Muntean