E grav dacă un principiu democratic nu este înţeles. Este însă şi mai grav dacă este prost înţeles şi prost aplicat. De exemplu, prezumţia de nevinovăţie. Acest principiu fundamental spune că orice om trebuie considerat nevinovat, pînă cînd, printr-un proces formal, se stabileşte contrariul. Această ultimă condiţie, definitorie pentru principiu, impune şi limitele aplicării lui. Persoanele ale căror acte nu pot fi judecate - spre exemplu judecătorii BEC sau ai Curţii Constituţionale - nu pot invoca prezumţia de nevinovăţie pentru a-şi apăra o conduită suspectă. Din contră, aceeaşi normă democratică impune acestora să se afle nu doar deasupra oricărei vinovăţii, ci deasupra oricărei suspiciuni.Şi principiul legalităţii este fundamental pentru un Stat de drept. Acest principiu spune că un act nu poate fi incriminat dacă nu există în prealabil o lege clară care să-l interzică. Sau, în altă formulare, ceea ce nu e explicit interzis este implicit permis. Se aplică acest principiu şi demnitarilor? Să analizăm următorul exemplu ipotetic. Guvernul emite o ordonanţă care scuteşte de taxe vamale un anumit produs. Un comerciant, avizat în prealabil, importă rapid o cantitate mare a produsului respectiv, beneficiind din plin de mărinimia guvernamentală. Apoi ordonanţa este retrasă, înainte să apuce şi concurenţa să profite de ea. Cred că e evident pentru oricine că avem aici o problemă şi că miniştrii care au semnat ordonanţa au procedat incorect. Dar incorect nu înseamnă neapărat şi ilegal. Mai mult, în cazul acesta ilegalitatea este exclusă, căci o ordonanţă are valoarea unei legi, iar o lege nu poate fi ilegală. Exemplul demonstrează un adevăr simplu: dacă aplicăm principiul "tot ce nu este expli-cit interzis este implicit permis" acelor persoane care stabilesc ce este explicit interzis, atunci acestora le este implicit permis orice. Iar asta nu e singura problemă. Să presupunem, de dragul argumentului, că putem folosi legea pentru a trata acest caz. Ce facem? Simplu. Declarăm ilegală scutirea respectivă, impunem daune şi punem vinovaţii sub acuzare. Simplu, dar greşit. Principiul legalităţii spune că, pentru a putea fi aplicată, legea trebuie să preceadă actul. Implicaţia acestui fapt este că o lege trebuie să fie generică şi bine determinată. Trebuie să definească, în mod clar şi general, acele acte pe care le interzice; nu să incrimineze, post factum, un caz specific. În aceste condiţii, ce putem face? Ce ar trebui să interzicem prin lege? Acordarea de scutiri? Sau, poate, retragerea lor? Legiferarea, în general? Nu, e clar că această caleeste greşită. Ar trebui să extindem interdicţiile legale pînă la punctul în care guvernarea în sine ar deveni imposibilă. De fapt, aici e cheia problemei. Actul guvernării presupune acordarea unei libertăţi de decizie semnificative persoanelor care îndeplinesc înalte demnităţi în Stat (prin definiţie, puterea politică). Pentru a nu fi folosită incorect, această libertate trebuie echilibrată pe baza unui control. Controlul legal este necesar, desigur, şi în acest caz, dar este departe de a fi suficient. Normele democratice obligă acest control să fie limitat şi rigid, pentru a proteja individul obişnuit de abuzurile Statului. Iar asta îl face insuficient cînd vine vorba de actele celor care conduc Statul. Avem nevoie de un tip de control specific pentru acest domeniu, mai flexibil şi mai eficace. Acesta este controlul politic. Acum, şi acest concept este, din nefericire, prost înţeles. Ca orice altă expresie care conţine termenul "politic" este privită cu ostilitate şi tratată ca sursă de probleme. Ceea ce nu e doar incorect, ci şi paradoxal, de vreme ce problemele apar mai degrabă ca urmare a absenţei acestui control. Căci acesta presupune existenţa unor norme şi a unor mecanisme care să le impună respectarea. E meritul dlui Tăriceanu că a lămurit, din nou, situaţia în care ne aflăm. Premierul a susţinut că intervenţia sa secretă pe lîngă procurorul general, pentru un scop de interes privat, este normală. Reprezentanţii noştri în Parlament i-au tratat declaraţia apatic sau aprobator. Ceea ce demonstrează că, la ora actuală, aceste mecanisme specifice sînt inexistente sau nefuncţionale, iar normele sînt, în cel mai bun caz, neclare. Dilema veche îşi propune, în acest număr, să le clarifice. (Miron Damian)P.S. Miron Damian este un cetăţean care comentează politica pe Internet sub pseudonimul "Doc", scrie scrisori la Cotidianul, fiind un abonat permanent la spaţiul de sîmbătă pentru cititori, scrie primarului din Sibiu să îi facă pistă pentru biciclete şi uneori îmi scrie mie mesaje în care spune că îmi cam lipseşte logica. Între noi, dilematicii, fie vorba, comentează mai aplicat şi mai raţional politica decît 90% dintre colegii mei de la facultatea de atotştiutori în materie. Discutînd despre acest "Manual pentru miniştri", la care şi-a adus contribuţia voluntară, mi-a trimis o serie de argumente pentru a înţelege de ce e bine să existe aşa ceva. Era şi timpul ca un dilematic din afara celor din redacţie să scrie un "Argument". Aşa încît i-am cedat acest loc. (C. G.)