Direcţia Generală Traduceri (DGT) a Comisiei Europene realizează traducerea tuturor documentelor scrise în şi din cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii. Aproximativ 1700 de traducători lucrează la Bruxelles şi în Luxembourg pentru a asigura transferul unitar al aquis-ului. Aproape 90 de traducători români, adică 3,8% din staff-ul total, lucrează în cadrul acestei direcţii. Ei au tradus în 2013 peste 75.000 de pagini. Am vorbit cu unul dintre ei. 
 
În ce măsură (mai) contează, la Bruxelles, apartenenţa naţională?
 
A fi român la Bruxelles e cam ca un detaliu vestimentar, oamenii judecîndu-te, de fapt, după modul în care interacţionezi cu ceilalţi şi după acţiunile tale, nu după Google Maps. Cu tot mediul internaţional şi uşurinţa de a comunica în alte limbi, e o mare bucurie să te mai aduni şi cu românii tăi şi să depeni vrute şi nevrute fără să mai trebuiască să explici contextul, referinţele ori miezul glumelor. Sîntem europeni şi sîntem români şi, că vrem ori ba, mintea şi limba ne sînt masiv influenţate de ceilalţi europeni. Însă felul nostru de a fi, stilul emoţiilor noastre fundamentale, dramul acela de unicat cu care contribuim la lume, toate acestea, da, ni se trag de acasă şi le ducem cu noi. Un prieten al meu, italian, artist talentat şi om luminos, vorbeşte curent româna cu nevastă-sa, bănăţeancă pe care o iubeşte ca un nebun, dar cînd se lasă noaptea, după osteneala zilei şi vorbă multă la un pahar de vin, i se întîmplă să se mai poticnească pe limba lui Urmuz şi se întoarce pe nesimţite la italiană, cerîndu-şi mucalit scuze că „ştii, după 9 seara eu sînt italian…“ 
 
Traducerea acquis-ului presupune şi un import de termeni noi. Ce cuvinte noi au intrat în limba română odată cu aderarea la UE? 
 
Noi traducem legislaţie al cărei original e redactat de obicei în engleză de experţi care nu sînt vorbitori nativi ai acestei limbi. Aceste domenii pot fi mai vechi (de pildă, agricultura) ori mai nou apărute (criza financiară) şi evoluează continuu în funcţie de mersul lumii, ceea ce duce la apariţia unor termeni noi care trebuie traduşi în fiecare limbă oficială. Pe de altă parte, nici limbile UE nu stau cuminţi în banca lor să aştepte termenii propuşi de instituţii, de cele mai multe ori apărînd termeni noi la nivel naţional, prin consens sau prin uz, care nu sînt neapărat cei mai fericiţi. Astfel, de fiecare dată cînd ne mănîncă degetele să facem neologie, trebuie să verificăm mai întîi dacă nu cumva există deja un termen consacrat. Dacă există, trebuie să ţinem cont de el, altfel riscăm să nu ne priceapă publicul căruia i se adresează legislaţia. Arta creării de termeni noi este delicată şi depinde atît de considerente lingvistice, cît şi de aspecte politice, implicînd o cercetare din partea traducătorului şi terminologului, cu argumente solide, apoi o acceptare din partea experţilor şi juriştilor noştri, proces în care, de exemplu, mai intervin direct şi experţii de la Reprezentanţa României la UE. Pentru a fi cît mai siguri că termenii propuşi de noi sînt corecţi şi pot fi acceptaţi în România, consultăm specialişti din ţară în felurite domenii: personalităţi din lumea academică, inclusiv lingvişti, care ne oferă ajutorul benevol. Ultimul lucru pe care îl dorim e să stîlcim spiritul limbii române, deşi uneori sîntem nevoiţi să lansăm cuvinte cu iz de barbarism din simplul motiv că nu avem ceva mai bun care să exprime un nou concept, în speranţa că limba română îl va adopta în cele din urmă şi nu-l va mai privi ca pe un pui de cuc (ex. „resortisant“, „subsidiaritate“). Uneori propunem un termen cum ar fi „procedură de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor“ (dreptul UE) ca să constatăm după aceea că toată presa românească vorbeşte despre „procedură de infringement“ sau pur şi simplu despre „infringement“. S-a mai întîmplat să redenumim termeni noi după varianta care s-a impus ulterior în România. Limba e un animal viu şi capricios, iar eu cred că asta e bine, pentru că limba română e robustă şi nu s-a speriat niciodată de neologisme. 
 
Cum e să urmăreşti de la distanţă, de la Bruxelles, actualitatea politică românească? 
 
Consumul de media românească e un soi de ritual zilnic care produce un buchet de senzaţii tari, gen depresie, comic involuntar, sentimentul absurdului, ciudă, cîte o mare bucurie, speranţă, surpriză, deznădejde, încredere, indignare, sentimentul că totul e în zadar. Din fericire, nici una nu stăruie prea mult şi parcă ai senzaţia că priveşti un roller-coaster care se înalţă la cer pentru a-ţi lipi apoi stomacul de spinare cînd se avîntă în hău. E o privelişte haotică la care te uiţi totuşi fascinat ca la un thriller, pentru că te întrebi ce mai urmează. Ca cetăţean, te întrebi ce poţi tu să faci pentru ca lucrurile să meargă ceva mai bine. Şi faci ce poţi. De pildă, stai la coadă cu orele ca să votezi fără să-ţi faci mari iluzii că o să curgă apoi lapte şi miere. Ca profesionist, urmăreşti tot ce poate avea impact asupra muncii tale, ceea ce pentru un traducător înseamnă absolut totul: politică, economie, ştiinţe, arte, felul în care oamenii se exprimă, orice preocupări curente, în orice mediu. Traducînd pentru azi, trebuie chiar să-l anticipezi pe mîine, altfel cum vrei să te înţeleagă oamenii dacă tu nu-i mai înţelegi? Încerc să-mi fac meseria cît pot eu de bine. Poate că foloseşte cuiva, undeva.  
 
Viorel Florean este traducător la Bruxelles.  
Opiniile exprimate în acest interviu sînt personale şi nu reprezintă opiniile Comisiei Europene.
 
a consemnat Matei MARTIN   
 
Foto: wikimedia commons