În ultimele decenii, odată cu lupta tot mai asiduă împotriva abuzurilor domestice (împotriva femeilor, de cele mai multe ori) şi odată cu prevalenţa campaniilor de informare şi susţinere a victimelor, discuţiile din spaţiul public legate de acest subiect s-au îndreptat către o temă cu aplicabilitate nu doar în zona privată a vieţii, ci şi în cea profesională: cum ştii cînd e timpul să pleci?

Bineînţeles, cel puţin la o primă vedere pare mai simplu atunci cînd vorbim despre a pune punct violenţei domestice: există semne clare pe care unul dintre parteneri le poate identifica în celălalt, există situaţii-limită pe care ştim că agresorii le repun în scenă din nou şi din nou, nefiind capabili de schimbare fără ajutor ferm şi îndelungat, există ameninţările şi lovirile şi toate pericolele pe care, dinainte chiar să le înfrunţi, le intuieşti. Spun „la o primă vedere” nu pentru a reduce ceva din ce înseamnă aceste orori, ci pentru a încerca să demonstrez, în rîndurile ce urmează, că identific multe asemănări între violenţa dintr-un mediu privat, intim şi personal, şi unul public, profesional. Ca femeie care a crescut într-o casă în care violenţa era norma, nu excepţia, care a balansat între relaţii în care a fost fie victimă, fie agresor şi care abia prin ieşirea din relaţiile profesionale abuzive şi-a găsit curajul de a pune punct acolo unde se impunea, am de împărtăşit cîteva consideraţii pe acest subiect.

Cum ştii cînd e timpul să pleci de la un loc de muncă? Acolo unde sînt şanse mai mici să fii lovit sau agresat altfel fizic, deci unde poate nu ai indicatorii care să te trimită direct în biroul directorului sau la resurse umane cu cererea de demisie în mînă? Cum ştii că, la fel ca-ntr-o familie cu tot mai multe probleme, nu vei ajunge să te ofileşti tot mai mult şi să preţuieşti ca zi bună una în care nu te-ai simţit prea mult inutil, nedorit, nevăzut decît ca o piedică şi ca un valuable asset al grupului?

În curînd împlinesc 30 de ani. Lucrez de la 18, adică din primul an de facultate. Nou-venită într-un oraş pe care nu-l cunoşteam, am acceptat în grabă un loc de muncă la un ziar online care trebuia să mă plătească după fiecare articol scris pe teme culturale. Am fost la o lansare de carte a Ioanei Pîrvulescu, cred că era vorba despre Viaţa începe vineri, eveniment la care am luat notiţe într-o agendă albastră pe care aveam trecut şi orarul de la facultate. Nu mai făcusem asta niciodată, nu ştiam ce trebuia să fac, cert e că am predat în acea noapte un material amplu de care am fost mîndră şi cu care mi-am mai alinat perioadele de eşec în ulterioara carieră de jurnalist – pe care n-am căutat-o niciodată, dar care pare că m-a găsit şi cînd m-am împotrivit. După alte cîteva materiale scrise şi fără a primi vreun ban, am fost tentată să renunţ. După trei apeluri fără răspuns către şeful de-atunci, am ştiut că pentru unul dintre cei doi din această relaţie „noi” nu însemna echipă şi egalitate, aşa că m-am retras.

Apoi, timp de vreo doi ani, mi-am hrănit cu prafuri scumpe iluzia că aş putea face bani din complexele altora – am vîndut produse de slăbit şi mi-a fost foarte uşor să plec cînd mi-am dat seama că cel mai mult avea de suferit conştiinţa mea. Trei ani în librărie s-au încheiat cu o carte, Jurnal de librar (2017). Nici nu mai merită pomenit decît faptul că am lucrat cam cîte un an în cîte o librărie braşoveană: de la una am plecat din cauza condiţiilor care au făcut ca-n două luni să dau mai mult decît salariul de 900 lei pe medicamente pentru sinuzite, laringite, otite, răceli, dureri de oase şi ovare şi tot ce te-ai aştepta să simţi uitat pe un pisc îngheţat la o vîrstă venerabilă, nu la puţin peste 20 de ani; de la a doua am plecat pentru că am cerut concediu, am primit aprobarea pe e-mail, eram deja pe Valea Oltului cînd m-a sunat şefa mea să urle că nu mă vede la muncă pe camerele de supraveghere – i-am amintit de schimbul de e-mail-uri, spunînd că „M-am gîndit că OK-ul acela e suficient”, mi s-a răspuns cu: „Tu nu eşti angajată aici să gîndeşti, ci să munceşti” şi-un sfîrşit mai ferm şi mai clar n-ar fi putut exista în povestea noastră; de la al treilea am plecat pentru că mi s-a refuzat intrarea în concediu medical şi şefele mele de-atunci şi-au bătut joc de durerile unui om care nu mai putea să meargă după ce ridica zilnic cutii cu zeci de kilograme de cărţi, CD-uri şi jocuri. La fel, n-am mai simţit că sîntem egali, o echipă care vrea să realizeze ceva, ci că unul dintre noi cerşeşte un drept într-o situaţie-limită şi celălalt aruncă ură acolo unde simte că scade din profit.

Nesiguranţa obligatorie care apare cînd laşi în urmă un loc de muncă, frica de părerile celor care-mi vor lua următoarele interviuri, lipsa unui sprijin din altă parte pînă la chiria următoare – toate acestea au existat. Însă, cum precizam anterior, în muncă şi-n viaţă mi-a fost mereu mai frică să mă pierd pe mine, să ajung să cîntăresc eu mai puţin în ochii mei şi să primeze cineva de care să mă tem, într-un fel sau altul. Am trecut apoi prin cîteva redacţii și am ştiut că e momentul să plec atunci cînd nici bucuria scrisului zilnic nu mai putea acoperi golurile financiare uriaşe pe care le lăsa în urmă fiecare salariu care ar fi trebuit să le acopere. Atunci cînd mi s-a zis că din ce faci cu pasiune nu trebuie să iasă bani, am mai ştiut că trebuie să plec din alte cîteva locuri.

Cum ştii că e timpul să pleci de undeva? Unităţile mele de măsură includ, desigur, plata şi corectitudinea în respectarea contractului, a orelor de lucru şi a condiţiilor asigurate pentru asta. Aş putea pune un et caetera aici, aţi înţelege limitele la care mă refer. Dar mai presus de ele folosesc, de vreo zece ani deja, filtrul sufletesc, emoţional – şi mi-e bun şi-acasă, şi la muncă: atunci cînd simţi şi vezi că tu şi celălalt nu mai formaţi o echipă, că unul ţine să se poziţioneze cu o treaptă mai sus nu pentru a explica şi a ajuta, ci pentru a umili, atunci ştii. Şi te simţi mai liber. Împovărat de ce urmează pentru că nici o schimbare nu se face pocnind din degete şi rezolvînd totul fără dureri şi greutăţi – poate ai rate, copii, datorii sau pe toate la un loc –, însă libertatea de a-ţi preţui singura viaţă de care ştii acum şi timpul din ea nu se compară cu siguranţa şi umilinţa nici unui loc de muncă, a nici unui om.

Ştii că e timpul să pleci cînd visezi la libertate.

Anca Zaharia este traducător și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este volumul de poezii Suicid, editura Herg Benet, 2019.

Foto: Irina Munteanu