În Roma antică scriitorii îşi făceau cunoscute operele mai ales prin lectura publică, eveniment care purta numele de recitatio. Exista deja un comerţ cu carte, însă nu putem vorbi de editare în sensul modern al termenului: copişti profesionişti (aşa-numiţii librarii) multiplicau cărţile şi le vindeau în beneficiul propriu. Deseori, scriitorul însuşi se ocupa de difuzarea cărţii sale, pe care o răspîndea prietenilor sau unor personaje influente.

Lectura publică atrăgea nu doar pe cei cultivaţi şi instruiţi, ci şi mulţimea dornică de spectacol. Pe cheltuiala lui, autorul recurgea la adevărate strategii de relaţii publice: distribuia invitaţii (libelli) şi afişe cu programul lecturii şi chiar extrase din operă, pe foi de papirus. Locurile acestei manifestări erau templele, teatrele, grădinile, băile publice, casele bogaţilor (dotate cu auditoria – sală la fel de importantă ca şi biblioteca) sau în stationes, mici săli care puteau fi închiriate de scriitorii modeşti. Scriitorii săraci, care nu aveau banii necesari pentru a închiria o sală, îşi citeau textele la colţul străzii, spre hazul trecătorilor. Personajul lui Petronius din Satyricon, poetul Eumolpus, este huduit şi alungat cu pietre: „Trecătorii care se plimbau prin porticuri s-au pus să arunce cu pietre în Eumolpus, care declama de zor. Dar el, care cunoştea bine acest fel de aplauze hărăzite geniului său, şi-a acoperit capul şi a fugit din templu“.

Pentru această ceremonie, scriitorul se pregătea ca un actor care trebuie să intre în scenă: îmbrăca o togă nouă, îşi prepara băuturi care să îi dreagă vocea, îşi studia cu grijă gesturile şi mimica. El stătea în faţa publicului, aşezat pe un scaun aflat pe un fel de podium (suggestus). Pliniu cel Tînăr recomanda autorilor să nu stea aşezaţi atunci cînd citesc, deoarece această postură era defavorabilă, atenuînd caracterul teatral al lecturii. Cel care stă jos şi citeşte „are parcă mai puţină vigoare şi însufleţire. Iar cei care citesc sînt şi mai lipsiţi de complementele atît de importante pentru declamaţie – ochii şi mîinile. De aceea, nu e de mirare că atenţia auditorilor slăbeşte: ea nu e atrasă nici de vreun farmec exterior“.

Tot Pliniu cel Tînăr spune că unii scriitori angajau indivizi care să-i aplaude (laudiceni), în schimbul unei mese. Existau chiar şefi ai acestei echipe, care dădeau semnalul cînd trebuiau să aplaude.

Existau adevărate reguli de etichetă care guvernau această ceremonie publică, relaţia dintre cel care citeşte şi auditoriul său. Reacţia publicului trebuia să se manifeste, era nepoliticos şi semn de ostilitate faţă de autor dacă asistenţa rămînea imobilă în timpul lecturii. Publicul aplauda şi aclama în timpul sau la sfîrşitul lecturii, manifestîndu-şi astfel aprobarea şi simpatia pentru autor. Pliniu cel Tînăr nu se poate abţine să nu-şi împărtăşească indignarea care l-a cuprins asistînd la o lectură publică unde: „Doi-trei cunoscători în ale literaturii, după părerea lor şi a altora, ascultau ca nişte surdo-muţi. N-au deschis gura, n-au mişcat o mînă, nu s-au ridicat în picioare, nici măcar de oboseală de prea multă şedere“. Cu altă ocazie, el deplînge obiceiurile proaste ale unora dintre cei care frecventează aceste reuniuni: „Cei mai mulţi îşi pierd vremea stînd la taifas în sălile publice în timpul lecturii, se informează din cînd în cînd dacă lectorul a venit, dacă şi-a rostit cuvîntul de introducere, dacă şi-a citit o bună parte din lucrare. Abia atunci se îndură să intre, şi încă alene, tot codindu-se; şi nici nu rămîn pînă la urmă, ci pleacă fără să aştepte sfîrşitul, unii furişîndu-se discret, alţii însă pe faţă, nestingheriţi“.

Contactul direct al scriitorului cu publicul avea consecinţe asupra textului: deseori autorul îşi modifica opera după ce observa reacţia celor prezenţi şi afla criticile acestora. Pliniu cel Tînăr avea obiceiul să-şi supună textele unei lecturi publice succesive, iar după fiecare lectură îşi remania opera. Iată cum îşi elabora textul: „În primul rînd discut cu mine însumi asupra celor scrise, apoi le citesc în prezenţa a doi sau trei prieteni, pe urmă le dau şi altora ca să facă adnotări, şi dacă nu sînt de acord cu adnotările lor le discut din nou cu cîţiva prieteni; în cele din urmă citesc în prezenţa mai multor prieteni şi, dacă vrei să mă crezi, atunci aduc eu cele mai multe îndreptări“.

El chiar îşi justifică preferinţa pentru supunerea textului unei lecturi publice, aducînd argumentul avantajelor comunicării directe cu auditoriul, posibilitatea de a le urmări reacţiile, gesturile: „iată căror raţiuni mă conformez pentru a face lecturi în public: în primul rînd, pentru că acela care-şi citeşte el însuşi lucrările le dă ceva mai multă atenţie, din consideraţie pentru ascultători, şi-apoi pentru că atunci cînd are unele îndoieli, le rezolvă oarecum cu ajutorul părerii generale. Mulţi chiar îţi aduc obiecţii şi chiar dacă nu ţi le aduc, ceea ce simte fiecare se vede pe figură, în ochi, în semnele făcute cu capul, în gesturi, în murmurul sau în tăcerea lor, semne destul de grăitoare pentru a deosebi judecata de politeţe. Mai mult, dacă vreunul dintre aceia care au fost de faţă s-ar preocupa cumva să citească lucrarea pe care au auzit-o, îşi va da seama că eu am modificat sau am suprimat unele lucruri, poate chiar la sugestia sa, măcar că el n-a spus nimic“.

Atît la romani cît şi la greci, lectura cu voce tare era practicată în sfera privată, ocazia predilectă fiind mesele comune, ospeţele sau banchetele. Ritualul împărţirii alimentelor şi a băuturii implica mai multe secvenţe, printre care şi lectura cu voce tare, făcută de un sclav, de stăpînul casei sau de un invitat. Pliniu cel Tînăr, într-o scrisoare către un prieten, îi reproşa că, deşi fusese invitat, lipsise de la masa oferită de acesta: „Pregătisem pentru fiecare cîte o lăptucă, trei melci, două ouă, suc de alac amestecat cu vin îndulcit cu miere (...) măsline, sfeclă, castraveciori, ceapă şi multe alte bunătăţi tot aşa alese. Ai fi avut prilejul să asculţi un actor sau un lector sau un cîntăreţ din liră“.

Numeroase mărturii literare lasă să se întrevadă faptul că lectura cu voce tare era obişnuită la mesele romanilor, uneori gazda fiind cea care citea din propriile producţii. Trimalchio, bogatul mecena din Satyricon, compunea epigrame, scrise pe tăbliţe de ceară, pe care le citeşte cu voce tare în timpul banchetului. Pliniu cel Tînăr aminteşte o întîmplare de la un banchet: atunci cînd s-a anunţat o recitatio, cîţiva invitaţi s-au repezit să se încalţe, părăsind grăbiţi sala de mese.

Într-o epigramă, Marţial ridiculiza pe un pretins poet, Ligurinus, care îşi supunea oaspeţii la lungi şi plicticoase şedinţe de lectură: „Ştiu cu ce plan subţire la masă mă pofteşti: / Vrei Ligurine, versuri de-ale tale să-mi citeşti. / Nici n-apuc în grabă să mă descalţ şi gata! / Un greu volum soseşte, odată cu salata. / Întîia marinată de peşte e pe drum, / Tu dai citire celui de-al doilea volum / Al treilea urmează cu altul după el, / Şi n-am gustat ca lumea măcar din primul fel!“.

Începînd cu secolele III-IV, această practică a lecturii publice cade în desuetudine. Apoi, dispare în perioada de început a Evului Mediu, de decădere urbană şi de instaurare a monopolului culturii ecleziastice. 

Pentru o lungă perioadă de timp, cei care ştiau să scrie şi să citească aveau să fie doar clericii.

Alexandru Ofrim este conf. dr., Universitatea Bucureşti.