Cum scriem la National Geographic - o scurtă conversaţie onestă
Nu am crezut că a scrie despre cum scrii la National Geographic va fi o provocare atît de mare. Am acceptat relaxată tema dilematică, dar pe măsură ce zilele mă apropiau de termen, mi-am dat seama că, în loc de idei, în cap mi se tot adunau întrebări. În cele din urmă, am căutat răspunsurile la unul dintre reporterii veterani ai NG, Don Belt, care s-a oprit cîndva şi pe la Bucureşti, într-unul din nesfîrşitele sale peripluri spre Orientul Mijlociu şi Asia.
Să ne înţelegem, National Geographic nu deţine reţeta adevărului în reportaj, nici exclusivitatea ţinutei profesionale. Dar îi pasă de ele. NG este revista care a avut pe copertă o fotografie a piramidelor manipulată digital, dar a făcut din ea un adevărat reper, adoptînd după accidentul din 1982 un cod drastic de reguli pentru prelucrarea imaginilor. Fotograful poate recurge acum numai la corecţii minimale de culoare şi luminozitate, iar editorii iau aceste norme foarte în serios.
Dar cum e cu reporterul? Personal, a scrie pentru National Geographic e un privilegiu, şi asta nu datorită prestigiului revistei. Mai curînd, pentru că e locul unde poţi pune luni sau uneori chiar ani de documentare într-un articol, iar la sfîrşit nu ţi se va părea că ai pierdut timpul. Se cere însă altceva de la reporterul NG decît de la alţi reporteri?
„Setul de abilităţi e acelaşi şi sarcina e aceeaşi – să redai ceea ce ai în faţa ochilor“, mi-a spus Don Belt. „Diferenţa constă poate în faptul că rolul meu e de a trece de suprafaţă şi de a pătrunde mai în miezul lucrurilor, pentru că o poveste din National Geographic trebuie să nu se perimeze. Trebuie să aibă un soi de atemporalitate, să scoată la lumină adevărul mai profund despre un loc sau despre oamenii săi.“
Ar mai fi şi problema onestităţii. Cine e arbitrul ei şi pînă unde mergi cu ea? Pentru mine, onestitatea e elementul-cheie în meseria pe care o fac. Dacă nu eşti sută la sută onest, ca jurnalist, mai bine te apuci de literatură, cred eu. Iată ce crede Don Belt:
„Există un echilibru între faptele propriu-zise şi filtrul personal. E nevoie de el ca să poţi să redai drama şi esenţa unui loc, cum ar fi Pakistanul. Trebuie să-ţi foloseşti înţelegerea şi intuiţia ca să arăţi că în Pakistan sînt de fapt două ţări diferite, pentru că în faţa ochilor totul se vede la fel. Lucrurile merg dincolo de aparenţe, iar aici intervine filtrul meu personal, pe care îl folosesc în slujba adevărului. Povestea trebuie să îi mişte, să îi emoţioneze pe cititori, ca adevărul să ajungă la ei.
Dar trag categoric linie dacă vine vorba de manipulat detalii. Faptele sînt sacrosancte, iar dacă te apuci să scrii lucruri care nu au fost, violezi codul reporterului. Desigur, National Geographic verifică faptele povestite de reporter, iar în privinţa celor neverificabile e datoria ta să nu te abaţi de la adevăr. Simţul onoarei şi integritatea sînt parte din ceea ce înseamnă să fii reporter NG, şi mai departe e treaba editorilor să pună în funcţiune detectorul de adevăr şi să simtă dacă unele lucruri nu sînt redate exact aşa cum au fost.“
În presa românească am auzit de multe ori că reporterul trebuie să fie absolut echidistant – dar o echidistanţă în care jurnalistul devine un fel de maşină de distribuit întrebări, fără opinii, fără valori, aproape fără capacitatea de a distinge între bine şi rău. Se uită des că jurnalistul este de fapt apărătorul declarat al unui anumit interes – interesul public. În cazul NG, motto-ul revistei te îndeamnă „Să ai grijă de planetă!“. Avem o cauză, nu avem o cauză? L-am întrebat pe Don: „Nu eşti neapărat avocatul unei cauze pentru că asta ţi-ar compromite integritatea. Cauza este adevărul, şi se fac foarte multe presiuni, în special în locuri controversate politic, unde oamenii ar vrea să controleze ceea ce scrii. Personal, încerc să îi fac pe oameni să înţeleagă partea umană a fiecărei situaţii, aşa că pot spune că e o cauză general umană. Dar, dat fiind motto-ul revistei, sîntem şi avocaţii planetei. Poluatorii şi cei care exploatează Pămîntul pentru profit nu sînt de acord cu poziţia noastră legată de încălzirea globală, de exemplu, dar ceea ce încercăm noi să facem e să apărăm planeta. Sîntem avocaţii umanităţii şi ai planetei.
Eu lucrez adesea în Orientul Mijlociu, iar cînd scrii despre palestinieni şi Israel, sau despre locuri precum Pakistanul, trebuie să îţi asumi să fii dur. Cînd scrii şi editezi un asemenea articol, ai de înfruntat zeci de decizii care ştii că vor supăra foarte tare o parte sau alta. Totdeauna le spun celor de la Geographic să-şi pună coifurile şi să fie gata, pentru că se va dezlănţui focul, şi mereu se dezlănţuie, dar eu încerc din răsputeri să scriu adevărul.“
Cum arată aceste presiuni, la NG, la Washington?
„Pe vremuri, erau doar scrisori furioase către editor, pe unele le publicam, uneori mai primeam cîte un telefon de la grupuri militante care pregăteau cîte un articol despre cît de groaznic e National Geographic, sau alteori cititorii renunţau la abonamente sau cereau companiilor să nu mai cumpere pagini de reclamă în revistă. Acum sînt însă mult mai multe modalităţi de a încerca să determini o revistă să-şi ajusteze mesajul, există Internetul, bloguri, Facebook, Twitter. După unul din ultimele mele reportaje, NG a fost acuzat de antisemitism.“
L-am întrebat pe Don dacă asemenea presiuni şi critici îl afectează.
„Cu toţii vrem să fim iubiţi“, a spus el rîzînd. „Dar sînt mai tare acum decît eram cîndva, iar parte din sarcina mea e să-i fac pe colegii de la NG să înţeleagă că aceste critici sînt normale şi că trebuie puse în oarecare perspectivă. Noi trebuie să ne facem datoria şi să nu ne îngrijorăm de ce o să zică lumea. Îmi amintesc că după articolul din 2009 despre Siria am avut o reacţie negativă teribilă din partea guvernului sirian. O scrisoare de la ambasador mă acuza că am avut o atitudine de tip Borat faţă de sirieni, scrisoarea a transpirat în presă şi am ajuns chiar şi la BBC să dezbat problema. Dar nu aş schimba nimic din ce am scris.“
P.S. (în afara subiectului, dar în actualitate)
Mi-a revenit imediat în memorie articolul lui Don despre Siria, publicat şi în ediţia în limba română în noiembrie 2009. Autorul fusese în mod evident cucerit de sirieni, iar mie una materialul îmi inspirase destul optimism, cu toate descrierile sumbre ale unor practici totalitare şi autoritare care îi dau fiori oricui a trecut prin experienţa comunistă. Oare s-a aşteptat la ce vede azi acolo?
„Nu. La ce frică domnea în Siria, a fost incredibil de greu să găsesc oameni cu care să am o conversaţie onestă, fără să îi pun în pericol, care să-mi povestească despre închisorile politice, despre opoziţie. Aşa că nu mi-am dat seama că atît de mulţi oameni erau atît de furioşi. Pe de altă parte, l-am crezut pe Bashar mai rezonabil, pentru că era un om modest, calm, educat, n-am putut să îmi imaginez că ar reacţiona cu atîta brutalitate. Iar oamenii de acolo sînt minunaţi, nu merită un asemenea tratament“, a încheiat Don Belt.
Domnica Macri, editor la revista National Geographic România, în dialog cu Don Belt, timp de 25 de ani reporter şi editor senior al NG, acum colaborator al revistei. Don Belt pregăteşte un articol despre refacerea zonei mlăştinoase dintre Tigru şi Eufrat, în Irak.
