Recent, o politiciană şi-a exprimat dezaprobarea morală faţă de adversarul politic, care îndrăznea să se înfăţişeaze electoratului, deşi nu avea copii. Fără acces la tehnologia politică din spatele campaniilor, îndrăznesc să îmi imaginez că poziţia aceasta nu reprezenta doar o viziune personală, ci strategia unei echipe de consultanţi care a găsit în armura contracandidatului o vulnerabilitate să rezoneze cu valorile morale ale electoratului. Probabil că analiza datelor de sondaj despre valorile sociale ale populaţiei i-a făcut pe consultanţi să sară în sus de bucurie. Românii declară că familia este sfera cu cea mai mare încredere, şi că scopul cel mai important în viaţă este apariţia şi dezvoltarea copiilor, pentru a căror bunăstare efortul este nepregetat. Dar de ce nu a avut succes încercarea de demonizare a unui om politic prin absenţa copiilor, deşi relaţia dintre părinţi şi copii reprezintă una dintre cele mai valorizate relaţii morale din cultura românească?

Potomac nu e Dîmboviţa

Pot să înţeleg importul modelelor americane (odată cu consultanţii, şopteşte tîrgul), unde absenţa copiilor completează panoplia de caracteristici care îţi garantează (încă) eşecul politic în alegerile prezidenţiale, alături de ateism şi orientare sexuală nonmajoritară (să adăugăm laşitatea din metaforele aviare?). Alături de cîine/pisică, practicarea sportului, hobby-uri vernaculare şi cameleonism social, copiii (şi familia în general) sînt ingredientele imaginii candidatului ca persona, o mască ce trebuie atent construită, pentru a prezenta electoratului un loc comun, dar sigur prin predictibilitatea sa.

Şi totuşi, ce nu a mers în acest plan aparent perfect? Primul răspuns – simplu, dar eficient – este că reprezentările culturale din spaţiul românesc au surprinzător de multe în comun cu spiritul de frontieră nord-american, dar nici chiar atît de mult. Printre trăsăturile care caracterizează toate ideologiile politice din Statele Unite sînt egalitarianismul (social, nu economic), antielitismul (idem) şi orientarea către practici şi valori sociale larg împărtăşite. Preşedintele este primus inter pares, cu accent pe pares în ceea ce priveşte imaginea publică. Această structură simbolică se clădeşte pe un sistem în care instituţiile politice asigură acele checks and balances care reduc masiv importanţa caracterului personal al liderului politic, măcar la nivel ideatic.

În concluzie, personalitatea omului politic cade în planul doi, primordiale fiind ideologia şi performanţa politică. Pentru că, nu e aşa, orice cetăţean are şansa de a deveni preşedintele Statelor Unite, singura cerinţă obligatorie de la candidaţi fiind să arate cît mai mult ca acel everyman imaginar, y compris copiii aferenţi. Vom vedea mai jos cum sistemul din România porneşte de la o ontologie politică diferită.

Copiii ca povară politică

Ca antropolog interesat de studiul relaţiilor de rudenie, pot să înţeleg atracţia superficială a găselniţei electorale. Într-o societate postţărănească, aşa cum o numeşte Vintilă Mihăilescu, trecută prin trei transformări radicale ale structurii sociale în ultimul secol, rudenia este relaţia socială fundamentală din punct de vedere moral şi practic. În capitalismul primitiv, dictatură sau tranziţia spre economia de piaţă, familia a rămas, horribile dictu, dar de neevitat, celula de bază a societăţii. Mai mult, legătura dintre părinţi şi copii este axa simbolică şi practică a reproducerii sociale, relaţia ur-morală evocată de ritualuri începînd cu intrarea în lumea copiilor şi părăsirea acesteia de către părinţi.

Însă un sistem social clădit în mare parte pe relaţii de rudenie naşte un conflict esenţial în judecarea caracterului unui om politic. Acolo unde nu are loc distincţia între rolul public şi persoana privată – o dedublare perfect artificială, dar absolut necesară pentru funcţionarea unui sistem politic de democraţie electivă, trăsăturile personale, chiar şi cele aparent irelevante pentru “fişa postului”, devin unicul predictor al performanţei. Absenţa copiilor devine nu un handicap, ci chiar opusul – o garanţie a onestităţii.

Imaginea mi-a apărut cînd am auzit inversarea completă a încercării de discreditare: „Şi ce dacă nu are copii? Nu are pentru cine să fure, o să îşi vadă de treabă.” Această interpretare am primit-o şi din partea sătenilor cu care am lucrat în timpul terenului meu etnografic, ocazie cu care mi-am reamintit o poveste locală. Cîţiva vecini discutau despre alegerea viitorului primar, iar o femeie sugera că s-ar cuveni să fie ales noul candidat, pentru că are doi băieţi mici de crescut, în timp ce primarul în funcţie a strîns deja avere îndeajuns pentru a-şi asigura viitorul familiei şi al odraslei sale trimise la şcoli bune. Nimeni nu îşi imagina că viitorul primar, oricare ar fi el, nu ar „trage” pentru familia sa – pînă la urmă, orice sătean „normal” ar folosi resursele politice şi administrative pentru familia sa.

Întorcîndu-ne la funcţii politice uşor mai înalte, imaginea, acţiunile sau simpla prezenţă a copiilor au fost rareori un avantaj politic pentru conducătorii de stat. Putem începe cu preşedintele în exerciţiu şi, mergînd mai departe pe firul istoriei, ne amintim de comunismul dinastic (Vladimir Tismăneanu), o remarcăm en passant pe Lica Gheorghiu, şi ajungem pînă la Alexandru Ioan Cuza. Printre multele motive care au stat în spatele monstruoasei coaliţii a fost şi dorinţa domnitorului de a-şi recunoaşte fii nelegitimi. Aceştia deveneau, astfel, potenţiali urmaşi la tron, în directă opoziţie cu liderii politici ai vremii. Într-o societate a modernităţii incomplete, e de aşteptat ca un om politic cu copii să şi-i avantajeze, să facă totul pentru a-i îmbogăţi, pentru a le face o stare socială şi materială cît mai bună. Dar pentru un om de stat, aceste interese intră în conflict cu rolul de mediator, de arbitru imparţial, de individ devotat total societăţii. În reperele morale ale familiei tradiţionale în care relaţiile de rudenie primează asupra altor datorii, nu poţi să fii simultan un părinte bun şi un preşedinte care nu îşi avantajează familia.

Nongenealogia ca devotament simbolic

Lewis Coser descria „instituţiile lacome” în care individul care ocupă o poziţie în birocraţia statală devine devotat complet instituţiei, prin anularea relaţiilor sale sociale. Rudenia este poate cea mai importantă ţintă de anihilare, ceea ce explică prevalenţa „eunucilor politici” din China, Imperiul Otoman şi din nenumărate alte societăţi. Imposibilitatea reproducerii genealogice creează un agent biopolitic ce nu poate fi deturnat de la misiunea instituţională de considerente fenotipic-egoiste cum ar fi propăşirea copiilor. Mai aproape de zilele noastre, Washington Post scrie cum vice-premierul chinez Wang Qishan, însărcinat cu lupta împotriva corupţiei, este considerat incoruptibil deoarece nu are copii, spre deosebire de majoritatea liderilor de partid ai căror „prinţişori” defilează pe culoarul prosper dintre comunism şi capitalism.

În absenţa unor mecanisme politice instituţionalizate, garanţia rectitudinii morale se poate reduce la lucruri atît de simple: ce nu există nu poate duce în ispită şi în greşeală. Un sistem politic modern se poate dispensa de asemenea rudimente biologice. Dar, pînă atunci, să atragi atenţia asupra absenţei copiilor unui om politic poate fi un bumerang electoral. Omul politic fără copii poate că este „altfel” – dar „altfel” este poate exact calitatea căutată de un electorat ce nu trebuie să fie neapărat ipocrit atunci cînd nu caută propriile valori morale în politicieni. Mai experimentaţi decît politicienii, oamenii obişnuiţi înţeleg că familia şi puterea statală fac casă bună pentru interesul politicienilor, dar rareori pentru cel al cetăţenilor.

Radu Umbreş este antropolog, predă la SNSPA şi Universitatea Bucureşti, şi este bursier al Colegiului Noua Europă” cu monografia Neîncredere morală. Conflict şi mutualism într-un sat din România.