Citeam acum cîteva luni pe un blog o pildă: „Snobismul e cea mai scurtă cale de acces spre capodopere“. Asta e o super-reţetă cînd vine vorba de ascultat muzică. 

Altă reţetă, mai naivă şi personală, poate fi cea care spune că Pink Floyd este poarta de intrare în muzică. Nicidecum destinaţia. Într-un sens mai larg, se poate spune că nu trebuie să te limitezi la un artist sau un gen muzical. În cartea mea de reţete am găsit una care spune că poţi ajunge să te bucuri de jazzul contemporan dacă mai întîi încălzeşti cuptorul cîţiva ani cu clasici ai genului, precum Satchmo, Nat King Cole şi trecînd uşor spre „Live In Paris“-ul Dianei Krall. Reviste, recenzii, cîteva zeci de ore bune de ascultări şi nişte festivaluri de jazz pot fi adăugate, pentru a te asigura că eşti pe calea cea bună. 

Mai ştiu o reţetă pasională, una încercată de un prieten ce adoră progressive metal-ul. Amicul s-a dus în turneu prin Europa după trupa lui preferată şi s-a bucurat de unicitatea fiecărui concert. La finalul turneului, impresionat profund de experienţa trăită, şi-a făcut un tatuaj cu logoul trupei, anunţîndu-ne astfel pe noi, prietenii lui, că el a ajuns la destinaţie, la „ceea ce contează“ într-adevăr în muzică. Doi ani mai tîrziu, Mike Portnoy, toboşarul, a părăsit trupa, iar tatuajul cu Dream Theater e tot acolo. Nu ştiu cît de bună e reţeta, nu v-o recomand, dar cu siguranţă e cea mai impulsivă pe care o ştiu.

Acum mai mulţi ani, pe vremea studenţiei, am aflat de o reţetă cu festivaluri rock. Cea cu „dacă îţi place muzica, du-te la Sziget, apoi la Werchter, Roskilde, Glastonbury ş.a.m.d.“. După a patra degustare, am observat că această reţetă nu mai dă roade la mine. Asta pentru că, în timp, a intervenit nevoia de a vedea un artist în elementul lui, separat de gusturile lăsate în urmă de alte capodopere sau de adaosul excesiv de ingrediente într-un timp relativ scurt.

În domeniul culinar există o teorie care spune că cea mai bună mîncare este cea făcută cu cît mai puţine ingrediente. Aşa e şi cu muzica în cartea mea de reţete. Impactul pe care îl poate avea muzica asupra unui ascultător/spectator este cu atît mai mare cu cît pe scenă se află mai puţini artişti (care să-şi expună ideile/opera) şi cu cît spectatorul/ascultătorul este mai însetat, adică nu a fost hrănit în exces înaintea concertului cu stimuli similari celor din concert. 

O reţetă de muzică valabilă pentru oricine – dar mai ales pentru cei care preferă stimulii vizuali – este cea care spune că poţi avea acces la muzica fină prin filmele pe care le vezi. E bine cunoscut faptul că publicul occidental al lui Mulatu Astatke s-a extins semnificativ după ce şapte cîntece de-ale lui au fost incluse pe coloana sonoră a filmului Broken Flowers regizat de Jim Jarmusch. Şi acesta e doar un exemplu. 

Desigur, mai sînt şi alte reţete, din popor, cum e cea cu muzica clasică, care se zice că te-ar lumina la vîrste respectabile. Dar despre care nu am cum să ştiu cît de validă este, neavînd nici o confirmare din partea vreunui senior.

Cum ar fi dacă ar exista reţete universal valabile pentru ascultat muzică? Reţete care să spună tuturor „cum se face“. Ceva similar cu învăţatul matematicii, care te ia de la 1+1 şi te duce la integrale. Ceva care, în muzică, să te ia „din pădurea cu alune“ şi să te ducă la clasic-jazz-experimental-improvizaţie? 

Ar fi minunat şi trist în acelaşi timp. Ar fi minunat pentru că am şti că există un mod sigur de a ajunge „la ceea ce contează“, dar ar fi şi trist pentru că am ajunge toţi la fel. 

Da, sînt de părere că îţi faci singur cartea de reţete în muzică. O carte pe care nu o va mai citi nimeni în afară de tine, oricît de mult ţi-ai dori, şi de care ar trebui să te bucuri pentru că ea e scrisă cu ceea ce ai simţit. Toate cele de mai sus, dacă îţi pasă de muzică, desigur.

Bogdan Bugoiu este un meloman care îşi împărtăşeşte în mod constant preferinţele muzicale pe http://www.wetpaper.ro/.