În linii mari, devenirea lumii la Hegel este istoria conştiinţei care izvorăşte din materie. În alţi termeni, raportul dintre conştiinţă şi instinctul de conservare. Într-o aproximare matematică, viteza de dezvoltare şi deci gradul de dezvoltare al oricărei entităţi sînt proporţionale cu exponenţiala nivelului de conştiinţă al acestuia. Înainte de epoca modernă, viteza de evoluţie la nivel global era suficient de mică, şi instinctul de conservare ajungea. În definitiv, n-a murit nimeni. Epoca modernă – a supraproducţiei, a voinţei creatoare – a marcat momentul de la care nivelul de conştiinţă devine decisiv. Pe o scară de cîteva sute de ani, cine are conştiinţă rămîne şi se impune (vezi evoluţia poporului evreu şi a ţărilor nordice), cine nu are suficientă conştiinţă dispare. 

România are azi un uriaş deficit de conştiinţă. La nivel concret, acesta se transpune în nivelul extrem de precar, la limita imploziei, al statului de drept. Mecanismul e simplu: cît din energia fiecăruia dintre noi se duce către sprijinirea statului de drept? În ansamblu, extrem de puţin. O generaţie se îmbuibă după o generaţie care a răbdat de foame. Nu există decît două modalităţi de sprijinire a statului de drept: presiune la adoptarea legii (a deciziei politice în general – naţionale şi locale) şi respectarea legii. Prima se realizează prin manifestaţii publice, a doua – prin sesizarea încălcării legii la instituţia de control şi, în cazul nefuncţionării acesteia, prin acţionarea în instanţă a autorităţii şi a funcţionarului responsabil. O spun tranşant. Cine nu face nici una dintre aceste acţiuni este co-responsabil la dezastrul social în care ne găsim. Există numeroase forme de justificare: sînt corect cu toată lumea, şi prin modelul personal, influenţez lumea, îmi educ copiii cum trebuie, prin munca pe care o fac contribui la PIB şi la bugetul statului, ajut oameni necăjiţi etc. Fiecare dintre ele este o formă de subzistenţă colectivă, nu şi un răspuns la agresiunea împotriva identităţii colective. E ca şi cum un hoţ îţi fură din buzunar în autobuz, iar tu eşti mîndru că ai bilet. 

Există şi oameni care o fac, adevăraţii activişti. Azi şi aici, nonconformist nu e cel care sfidează un sistem în disoluţie (sînt milioane), ci acela care, dimpotrivă, încearcă să îl reconstruiască (sînt cîteva mii). Aici sfîrşeşte plăcerea. Mult prea puţini pentru cantitatea de lucruri pe care ar trebui să o facă, adevăraţii activişti sînt obligaţi să îşi asume responsabilităţi care le depăşesc de zeci de ori capacitatea fizică. Fiecare victorie este însoţită de cîteva zeci de bătălii în care n-au putut intra. În societatea fîl-fîl care îl înconjoară, activistul are senzaţia că este, într-o comunitate de 10.000 de oameni, cel care strînge permanent gunoiul, în vreme ce ceilalţi 9999 cîntă continuu „noi sîntem români“. 

Sînt activist de 12 ani şi am făcut-o fără nici o plăcere, rupînd dureros din timpul dezvoltării mele personale. Opţiunile „a mă lăsa călcat în picioare“ sau „şi – şi“ fiind excluse, am avut de optat între a-mi apăra identitatea colectivă şi a renunţa la ea, asta însemnînd cetăţenia, copilăria, colegii de liceu, tot. Am ales pînă acum prima opţiune, mă întreb tot mai des pentru cît timp voi continua să strîng gunoiul. 

Dintre toate aspectele degringoladei din societatea românească, cele ireversibile sînt cele mai importante. Peste 30-40 de ani, într-o societate cît de cît normală, copiii şi nepoţii noştri nu ne vor întreba de nici una dintre „marile“ teme de acum: salarii, Lăzăroiu, Schengen etc. Dar ne vor întreba cum am permis unor şmecheri să demoleze casele de patrimoniu şi cartierele tradiţionale pe care ni le-au lăsat bunicii şi străbunicii noştri (patrimoniu = averea familiei; heritage = moştenire). Ce le vom răspunde? 

Asociaţia „Salvaţi Bucureştiul“, pe care am înfiinţat-o în 2008, se luptă pentru clădirile de patrimoniu şi pentru spaţiile verzi din Bucureşti, dar mai ales pentru consolidarea statului de drept în sensul la care m-am referit. Am reuşit să schimbăm trei legi, am reuşit să cîştigăm 15 procese prin care să salvăm case de patrimoniu, bucăţi de parcuri şi să oprim golănii urbanistice. Povestea completă pe www.salvatibucurestiul.ro. Fără studii de drept, citind cinci legi, o asociaţie de cinci oameni a reuşit să demonstreze de 15 ori în instanţă că Primăria încalcă legea. De ce n-au fost alte 100 de asociaţii care să cîştige procese similare? De ce n-au fost 10.000 de oameni care să finanţeze juriştii din asociaţii să cîştige procese similare? 

Dacă prin acest articol am convins oameni să activeze sau să doneze adevăratelor organizaţii, mi-am atins scopul, dacă nu, am pierdut timpul.

Nicuşor Dan este doctor în matematică şi preşedintele Asociaţiei „Salvaţi Bucureştiul“.

Foto: V. Dorolţi