De cînd mă ştiu am avut o mare admiraţie pentru oamenii care ştiau să facă ceva: să coasă, să picteze, să croşeteze, să cînte la un instrument. Şi asta pentru că n-am fost niciodată prea îndemînatică. Pe vremea orelor de lucru manual de la şcoală mama plătea diverse doamne pricepute să-mi facă temele, adică să-mi brodeze feţele de pernă, să facă din cruciuliţe numerele matricole. Planşele pe care trebuia să le duc la orele de desen au fost, de asemenea, un calvar. Nu cred să fi fost vreun unchi sau vreo mătuşă care să fi scăpat de rugăminţile fierbinţi de a mă ajuta cu un urs, un cal sau o adunare de copii care se jucau cu zmee şi mingi.

Aş putea foarte uşor să spun despre mine că nu am un hobby. Dar am o grădină suspendată. Locuiesc la ultimul etaj al unui bloc, apartamentul e puţin retras şi folosesc acoperişul pe post de terasă. Accesul e puţin mai greu, dar asta nu mă deranjează. Cîţiva ani m-am mulţumit cu priveliştea, ieşeam în serile de vară şi mă uitam în zare. De vreo trei ani m-am hotărît să-mi fac grădină: am plantat flori, m-am ocupat de ele şi au crescut ca prin minune. Mi-a prins bine, am reluat o legătură pe care o credeam definitiv pierdută. Am redescoperit-o pe fetiţa care avea în copilărie colţul ei preţios în curtea casei. Venea mereu de la şcoală cu cîte o plantă cu rădăcină. Le ruga pe femeile care vindeau buchete de ghiocei, viorele şi ciuboţica cucului, să-i aducă flori vii pe care să le sădească singură. Şi era foarte mîndră că reuşea să se ocupe de bucăţica ei de lume.

În primăvara asta am luat-o de la capăt, mi-am reamenajat grădina de pe acoperiş. O singură plantă a rezistat peste iarnă. Îi zic Supravieţuitoarea. E o floare de toamnă, veselă şi galbenă. Mi-am cumpărat petunii mov, lavandă şi muşcate roşii. Mă trezesc dimineaţa şi primul lucru pe care îl fac este să mă duc să mă uit cîte zorele au înflorit.

Habar n-am cum am putut să trăiesc fără ele pînă acum… unde o rătăcisem pe fetiţa aceea grijulie şi atentă, fericită să se întoarcă acasă şi să descopere dacă florile ei au mai crescut cît timp a fost ea plecată.
Sînt sigură că fiecare dintre noi are lucruri care îl fac fericit. Le mai pierdem pe drum, doar ca să le redescoperim apoi. Ritmul în care trăim nu pare cel mai potrivit pentru cultivarea propriilor grădini.

De aceea, am colecţionat în acest dosar poveştile unor oameni pentru care pasiunea n-are nici vîrstă, nici limită. Fie că este vorba despre trenuleţe, machete, bucătărie, cusut, n-ai cum să nu te contaminezi de determinarea şi entuziasmul lor. Şi să nu descoperi că secretul vieţii stă, uneori, tocmai în micile pasiuni.