Poți respira. Relaxează-te. Aerul intră în plămîni, dar trebuie să te calmezi – primul pas pe care l-am învățat demult, cînd faci manevra Heimlich, a rămas pentru mine un soi de mantră pe care mi-o repet, de fiecare dată, în momente de panică, momente cînd mă întîlnesc cu Gorgonele.

În ultimele două luni, lunile stării de urgență, Gorgonele au bîntuit pămîntul. Dar nu în forma lor mitologică, cu gheare ascuțite și șerpi în loc de păr, ci în spiritul lor – acel ghem compact al fricilor noastre cele mai cumplite, spaime pe care le purtăm în noi, adînc îngropate, dosite în cele mai îndepărtate unghere ale ființei noastre, ascunse de alții, dar și de noi. Un virus a îngenuncheat o lume întreagă în doar cîteva luni, nu atît prin virulența sa, cît mai ales prin trezirea Gorgonelor din sufletul nostru. Toți, de la lideri mondiali la politicieni și autorități locale, prieteni și familie, toți ne-am privit Gorgona în ochi, iar ochii Gorgonei ne-au oglindit propriile poltronerii.

Gorgona mea nu a fost frica de boală. Și nici claustrofobia izolării. A fost lipsa de control. Brusc, privindu-mi Gorgona în ochi, am înțeles că nu mai sînt stăpînă pe viața mea. Eram legată de mîini și de picioare. M-am găsit, deodată, în acel coșmar în care vrei să te miști, dar simți că ești paralizat, simți că te sufoci. Și chiar în acel moment, cînd aerul părea că nu mai pătrunde în plămîni, în acea clipă de asfixiere, mi-am adus aminte de primul pas al manevrei Heimlich: Poți să respiri. Relaxează-te, aerul intră în plămîni, nu trebuie să te panichezi.

Așa că mi-am înfruntat Gorgona: am tras o cortină de fier între rațiune și simțire. Am trecut pe pilot automat. M-am transformat într-un robot, pentru a-mi putea recîștiga controlul asupra vieții.

M-am supus unei rigori zilnice. Două ore de sport, una dimineața, una seara. Două ore de germană. Două ore de citit intens presa internațională – mai ales presa franceză, nu de alta, dar, dacă tot plecasem la luptă, de ce nu mi-aș fi scos și franceza de la naftalină? Revista trece online? Nu-i o problemă, facem pe dracu-n patru și o reorganizăm – căutam zilnic subiectele actuale, pe care încercam să le pun într-un context mai larg. Se vorbea despre penuria măștilor medicale? De ce nu aș căuta un istoric al măștilor medicale – de unde au apărut (încotro se duc)? Se vorbea despre izolare? De ce nu aș scrie ceva despre cultura Hikikomori?

Serile mi le dedicam traducerilor – ca un făcut, am găsit online, gratuit, „Brief einer Unbekannten”, („Scrisoarea unei necunoscute”), de Stefan Zweig – o nuvelă care se petrece în vremurile gripei spaniole. (Bineînțeles, în paralel, am început să citesc mai multe și despre istoria gripei spaniole.) Cu cît lucrurile din exterior deveneau mai grave, cu atît mă afundam, mai dement, în studiu. Dacă ce se întîmpla „afară” era dincolo de orice control, creierul era singurul pe care îl puteam controla. Așa că îi inventam jocuri din ce în ce mai perverse: nu traduceam un text doar din germană în română, dar și în franceză și în engleză. Ajunsesem să mă culc în mijlocul dicționarelor, al manualelor și al caietelor dictando. Ajunsesem să-mi traduc pînă și gîndurile în trei limbi diferite. Pentru că ținea de mine să o fac.

Scurtele ieșiri pînă la magazin, pentru „asigurarea bunurilor necesare”, le executam rapid, mecanic. Nu savuram absolut deloc faptul că ieșeam din casă. Scrierea „declarației pe proprie răspundere” îmi provoca greață, pentru că simțeam, prin ea, apropierea Gorgonei, privirea teribilă în ochi a spaimei mele: „Chiar dacă ieși, nu ești liberă și nu o faci în termenii tăi!”. Abia așteptam să mă întorc între cei patru pereți ai garsonierei mele de 25 de metri pătrați, să arunc declarația și să mă lăfăi în viața pe care mi-o construisem și pe care puteam să o trăiesc „în condițiile mele”.

Nu mi-am permis, în perioada asta, prea multe divagații. Nu m-am uitat la filme pe Netflix, iar cartea mea „de răsfăț” – ultimul Haruki Murakami necitit – stă încă pe noptieră, nedeschisă. O păstrez pentru cînd Gorgona va fi întemnițată, la loc, în beciul din străfundurile sufletului, iar căile respiratorii nu vor mai fi obstrucționate. Pentru cînd voi regăsi echilibrul necesar, iar simțirile vor putea sălășlui în pace alături de rațiune. Pînă cînd voi ști că am recăpătat îndeajuns de mult control asupra vieții mele încît să-mi permit să mă las în voia emoțiilor.

Abia atunci îmi voi permite să-mi regăsesc acele vulnerabilități necesare, slăbiciuni care mă vor preschimba, la loc, din robot în om.