Toate biografiile sînt falsuri, falsificări ale vieții. E groaznic și inevitabil, și așa trebuie să fie. Nu există încă biografie care să redea fidel o viață de om „așa cum a fost”. Viața oricui este, de altfel, o permanentă rescriere a trecutului, o afacere care ține mai degrabă de imaginar și ficțiune. Poți să afli între ce ani a trăit cutare, unde și-a făcut școala și ce meserii a practicat, dacă a fost suficient de nesăbuit încît să intre în cîmpul muncii. Și cu asta ce-ai făcut? Ce spune asta despre omul care a fost cutare? Mai nimic. Reperele biografice sînt și ele necesare și prea puțin folositoare.

Să scrii o biografie, romanțată cum sînt toate biografiile de fapt, mai rău, să scrii o biografie romanțată a lui Cioran e o formă de nebunie. Din fericire, e o nebunie temporară. După o vreme trece și te poți întoarce la alte și alte nebunii.

O nebunie temporară, spuneam. O nebunie cu atît mai mult cu cît Cioran, ca orice om binecuvîntat cu o obsesie a sinelui, și-a ascuns prin cărțile sale atîtea autobiografii contradictorii. Doar anoștii nu ating complexitatea. Cioran nu era anost. Ca poetul, conținea și el mai multe interioare.

Cînd începi să te uiți spre viața unui om descoperi elementarul: că nimeni nu are o singură viață, ci mai multe și destul de diferite între ele. Cu atît mai mult un om brutal de inteligent, ca Emil Cioran.

Cine a fost, totuși, Cioran? E întrebarea greșită. Dar cine n-a fost Cioran?

A fost și fiul unui popă din Rășinari, a fost și moștenitorul melancoliilor mamei sale, a fost și fratele lui Aurel și al Gicăi, a fost și copilul smuls din paradis și alungat în primul oraș apropiat, în gazdă la nemțoaice.

A fost și adolescentul care i-a descoperit pe Schopenhauer și Nietzsche, a fost tînărul chinuit de insomnii (cîte vise pierdute & cîtă luciditate!), obsedat de ideea că trebuie să se pricopsească, totuși, cu un sifilis dacă vrea să fie genial. Și a fost și tînărul învins de realitatea dură că, deși genial, uite că totuși nu s-a pricopsit cu nici un sifilis.

A fost copilul pe care mama sa a făcut imprudența să nu-l avorteze – ce sublimă consolare să afli că ești o întîmplare și nimic mai mult, una dintre atîtea șanse „de a nu fi fost”!

Și a mai fost Cioran și studentul în filosofie, fără să fie îndrăgostit de Nae, ca Dinu, Mircea sau Sebastian, a fost și bursierul de la Berlin pe vremea cînd urca Hitler, a fost cel care a scris Schimbarea la față a României, obsedat de intrarea vlahilor în istorie, înainte să afle că așa ceva nu se poate întîmpla, totuși, prin nici o revoluție. A fost cel care i-a făcut un portret generos și, de aceea, înspăimîntător lui Zelea Codreanu. A avut rătăcirile sale în extremă, înainte să se vindece de politică și să se uite dincolo de ea, la slăbiciunea omenească și la umilința și norocul de a fi muritor.

A fost Cioran cel care și-a simulat doctoratul la Paris, preferînd turul Franței pe bicicletă, a fost gata să fie omorît de un soldat neamț în ziua aceea în care au intrat nemții în Paris, zi pe care o știm din filmul de cinema Casablanca și din cărțile de istorie. Nu trage, sînt străin, ar fi spus Cioran atunci.

A fost cel care și-a cunoscut partenera de viață la coadă la cantina studențească. Era toamnă, noiembrie, și mai era și ziua ei, și Cioran întîrziase și nici nu știa ce zi e, și era zăpăcit și frumos, frumos ca un rus, așa cum avea să-și amintească ea, Simone.

Și a mai fost Cioran și un crai, care a supraviețuit în timpul războiului fiindcă știa să întrețină conversații agreabile la cină cu doamne generoase, uimite de vitalitatea sa, de paltonul său, de pălăriile sale. Cine mai purta pe atunci, în Parisul ocupat, asemenea pălării?

Și a mai supraviețuit Cioran și vînzînd cartușe de țigări trimise de Eliade de la Lisabona, unde nu era război. Și a mai fost el și chiriașul camerelor mici din hotelurile Cartierului Latin, a mai primit el avantajos, tot exersîndu-și farmecul pe o agentă imobiliară, și mansarda dinspre cer, a trăit el în locuințe austere, fără baie, și-a făcut veacul în cafeneaua unde domnea Sartre, ca să vadă cîte parale valorează gînditorii francezi.

Și-a pregătit în tăcere și cu încrîncenare intrarea pe scena singurului oraș care putea și încă mai poate să dea unui scriitor un nume: Parisul. Și a trecut de la română la franceză deodată, deodată ca în nuvelele lui Cehov, în timp ce traducea un poet care, fiind poet adevărat, nici nu poate fi tradus. Și și-a scris cărțile, obsesiile, „mizeriile”. Și se mai povestește și că într-o zi chiar l-a băgat în pizda mă-sii, pe românește, pe însuși Camus.

Și le-a arătat tuturor cine e el, Cioran, și apoi a încercat să se facă iar nevăzut. Fiindcă, fiți atenți aici, ce să le arăți, de fapt, oamenilor? Și, chiar așa, la ce bun să lași Coasta Boacii?

Și a mai fost Cioran și acel îndrăgostit tîrziu, și acel bărbat chinuit de o maladie incurabilă care îți ia amintirile și te lasă împuținat și te spulberă și te omoară mișelește. Sigur că a fost toate acestea. Și ce dacă? Dau ele împreună un Cioran? Fiindcă nu dau.

De aceea, adevăr vă spun vouă: fiecare își construiește Cioranul din piesele unui puzzle nesfîrșit, risipite prin cărți și amintirile altora. Fiecare om are dreptul la un Cioran numai al lui. Eu nu am făcut nimic altceva decît să îl caut pe al meu, cu speranța că n-a existat niciodată un singur Cioran. Mai mult: fiecare om e altul pentru fiecare dintre noi. Biografiile ne spun cele mai frumoase povești, tocmai pentru că sînt în același timp îngrozitor de adevărate și, desigur, atît de false. Și uite așa.

Andrei Crăciun este jurnalist și scriitor. Este autorul biografiei Cioran. Ultimul om liber, Editura Polirom, 2020.

Foto: captură YouTube