● Matei BRANEA, artist vizual

Prin viziunea de ansamblu dată de managerii săi culturali, ICR-ul a reuşit în ultimii ani să readucă în prim-plan, pe scena internaţională, cultura românească. ICR-ul, pentru prima oară de cînd mi-am început activitatea artistică, m-a determinat să mă întreb dacă în România de azi mai este într-adevăr nevoie să emigrăm în căutarea unui context cultural modern şi civilizat. Din păcate, în urma celor întîmplate recent, întrebarea a revenit mai dureros decît mă aşteptam. 

● Gianina CĂRBUNARIU, regizor de teatru

Ce s-a întîmplat în ultimii ani la ICR a fost o excepţie de la normă. ICR a înţeles că menirea unui institut cultural este aceea de a răspunde cererilor de parteneriat ale instituţiilor de prestigiu din străinătate, susţinînd proiectele artiştilor români în colaborare cu festivaluri, expoziţii, teatre etc. Într-un climat cultural, economic, politic în care anormalitatea este normă, ICR a demonstrat că se pot face lucruri, dacă există nişte reguli clare în ceea ce priveşte transparenţa deciziilor. Am întîlnit multe instituţii din străinătate care şi-au exprimat admiraţia pentru activitatea echipelor ICR, iar acest lucru se întîmplă în oraşe europene importante, în care activează şi alte institute care beneficiază de o experienţă îndelungată şi de bugete incomparabil mai mari faţă de ICR. Dacă aceşti cîţiva ani vor însemna doar o excepţie, mi-e teamă că lipsă posibilităţii de a mai respira din cînd în cînd o gură de oxigen îi va asfixia pe tinerii artişti (şi nu numai pe cei tineri, ci în general pe cei care nu cîntă în „corurile orchestrate“). O discuţie publică serioasă şi normală despre menirea acestui institut în orice context politic este mai mult decît necesară. Mi se pare vital ca cetăţeanul român să înţeleagă strategia unui institut cultural în context internaţional, altfel există riscul unor manipulări ieftine şi al unui linşaj public al artiştilor din partea unei anumite categorii de jurnalişti care se dau drept experţi în ale agriculturii, sportului, modei şi, bineînţeles, ştiu cel mai bine ce înseamnă să „reprezinţi cultura naţională“.  

● Petru CIMPOEŞU, scriitor

Graţie lui H.-R. Patapievici şi echipei lui, ICR a devenit una dintre puţinele noastre instituţii – dacă nu cumva singura! – de prestigiu european, serviciile aduse culturii româneşti amintind de anii cei mai buni din perioada interbelică. 

● Ştefan CONSTANTINESCU, regizor şi artist vizual

Pentru că trăiesc în Suedia din 1994, am să mă refer la ICR Stockholm care, trei ani la rînd (2009-2011), a fost desemnat de presa suedeză ca fiind cel mai important institut cultural şi unul dintre primele zece instituţii culturale din Suedia. 

● Dumitru GORZO, artist vizual
O ţară normală ar premia conducerea unei instituţii care-i aduce un plus important de imagine, aşa cum a făcut-o ICR-ul în ultimii ani. Se pare că, în mintea îngustă a politrucilor de la Bucureşti, profesionalismul şi eficienţa sînt exemple proaste. 

● Radu JUDE, regizor de film

Consider ICR singura instituţie publică din domeniul cultural care funcţionează cu adevărat bine, aproape de necrezut pentru felul în care merg lucrurile în România. În ceea ce mă priveşte, pot să mai adaug că, atunci cînd filmele regizate de mine au fost invitate la festivaluri internaţionale importante, ICR a sprijinit prezenţa filmelor sau a echipei, cu promptitudine şi eficienţă. 

● Dan LUNGU, scriitor

Activitatea ICR-ului din ultimii ani a făcut enorm pentru imaginea culturală a României în străinătate şi pentru statutul internaţional al scriitorilor şi artiştilor. Este pentru prima dată, în politica culturală din România, cînd se renunţă la impunerea canonului estetic naţional, străinilor, în maniera agresiv-naţionalistă sau persuasiv-clientelară, şi se intră pe piaţa liberă a bunurilor culturale, respectînd regulile jocului şi utilizînd instrumentele deja consacrate. Asta înseamnă că, pentru prima dată, valorile culturale sînt exportate în calitate de valori culturale, şi nu ca ingrediente într-o reţetă de înfrumuseţare a imaginii României, de promovare a specificului naţional, de (re)integrare a românilor din diaspora sau alte obiective nu neapărat lipsite de interes, dar care transformă cultura în altceva, material propagandistic sau instrument de inginerie socială. E o filozofie sănătoasă, care a schimbat din temelii receptarea culturii româneşti în străinătate. 

● Mihai MIHALCEA, coregraf şi dansator

Am interacţionat cu ICR-ul pe două planuri. Mai întîi în calitate de artist invitat la mai multe festivaluri internaţionale, cînd ICR-ul a fost cooptat de partenerii externi pentru a sprijini festivalul pe care îl organizau, asigurînd cheltuielile necesare deplasării mele acolo. Am fost surprins cît de profesionist s-a achitat ICR de sarcinile asumate. M-am simţit asemeni artiştilor străini pe care-i invidiam în trecut, văzînd tratamentul care li se acordă cînd veneau la noi prin Goethe Institut sau Institutul Francez şi nu-mi venea să cred ce schimbare remarcabilă s-a produs într-o instituţie românească. Mai tîrziu, am avut ocazia să interacţionez în calitate de director al unei instituţii publice (Centrul Naţional al Dansului) care a realizat cîteva proiecte în parteneriat cu ICR. Cultura instituţională pusă în practică zi de zi la ICR a stabilit un adevărat model pentru toate celelalte instituţii. Dacă mă uit la rezultatele extraordinare obţinute pe plan internaţional în ultimii ani, ceea ce se întîmplă acum este un dezastru. Abia acum are loc politizarea ICR şi mi-e teamă că, în foarte scurt timp, vom reveni la export exclusiv de conserve culturale şi zorzoane naţionale cu ifose provinciale. 

● Cosmin NĂSUI, curator

Cu siguranţă ICR a reuşit performanţele unor sărituri la înălţime în reprezentarea identităţii culturale, fără să beneficieze de vreo plasă de siguranţă. Le-a făcut în aplauzele audienţei publicului şi a mediei internaţionale, impunînd totodată bunele practici în domeniul managementului cultural românesc. Evoluţia extraordinară a acestei instituţii este făcută cu un maxim de rezultate, folosind cu inteligenţă un minim de mijloace şi în situaţii logistice dintre cele mai diverse. Mai mult, ICR a fixat modele, standarde şi etici profesionale în industriile culturale contemporane în spaţiile culturale în care activează. Cele mai interesante beneficii ale activităţii ICR sînt măsurate în recunoaşterea artiştilor şi a producţiilor artistice în ţară, după ce unele au fost confirmate mai întîi în afara ei. Cred că orice companie internaţională de headhunting îi vînează deja pe profesioniştii din ICR pentru know-how, pachete de relaţii şi profesionalism calificat demonstrate cu multă pasiune şi fără stimul financiar. 

● Manuel PELMUŞ, coregraf şi dansator

Pentru mine, ICR reprezintă una dintre puţinele instituţii de cultură din România care au reuşit să se reformeze şi să devină credibile pe plan internaţional. În contextul românesc, nu este deloc puţin lucru. Ba chiar este ceva remarcabil. Din perspectiva aceasta, graba cu care se încearcă schimbarea statutului ICR prin Ordonanţa de Urgenţă nu îmi pare decît a fi un gest brutal şi abuziv al noii puteri. Pe cine sperie ICR şi de ce trebuie ameninţate mereu cele cîteva instituţii care merg bine?

● Alexandru SOLOMON, regizor de film

Îmi amintesc cum, în primii ani de după refondarea ICR de către echipa lui H.-R. Patapievici, mă tot miram că o instituţie culturală publică poate fi atît de vie, de plină de iniţiativă, de deschisă la minte şi de racordată la ceea ce se întîmplă în lume. ICR este şi azi o excepţie extraordinară în peisajul instituţional românesc, ceea ce explică de ce e aşa de detestată de cei mici, răi şi puternici. 

● Robert ŞERBAN, scriitor şi editor

ICR este o instituţie care funcţionează ca o maşină de curse pe circuitul cultural european. Dovadă sînt performanţele sale extraordinare de pînă acum, cuantificate şi cuantificabile, care au un aport uriaş la ieşirea din anonimat a culturii române contemporane. Iar România nu are în „garaj“ – iar pe alte circuite, cu atît mai puţin – prea multe astfel de... maşini. Ar fi păcat să folosim iar „sîrma“ şi să credem că va merge şi aşa. Nu va merge sigur! 

● Andrei UJICĂ, regizor de film

Scriitorul şi criticul suedez Torbjörn Elensky a rezumat în felul următor o idee din ce în ce mai răspîndită în lume: „Principalul produs de export al României este cultura. Această ţara ne arată că la baza identităţii europene stau istoria, tradiţiile şi amintirile comune, precum şi un schimb de valori care durează de secole“. Actuala conducere a ICR a reuşit ca profiturile acestui export să fie, pentru prima oară în istoria României, în avantajul statului român. Din Ordonanţa de Urgenţă nr. 27/2012 am înţeles ce are de gînd să facă Guvernul pentru „sentimentul de apartenenţă la naţiunea română“, nu însă şi pentru cel de apartenenţă la cultura europeană. 

● Mihai CHIRILOV, critic de film şi director artistic al TIFF

Dacă ar fi să mă rezum doar la activitatea pe film, cred că reuşitele supreme ale ICR-ului în organizarea retrospectivelor integrale „Lucian Pintilie“ la Moma şi „Liviu Ciulei“ la Lincoln Center din New York vorbesc de la sine. 

● Tudor GIURGIU, regizor de film şi director TIFF

ICR a performat la un nivel remarcabil şi a arătat lumii întregi că valorile culturale româneşti nu se rezumă la obişnuitele spectacole gîndite pentru „diaspora“. ICR e o instituţie a statului român admirată şi prezentată drept „a success story“ de către mulţi artişti sau organizaţii independente din Europa sau SUA. 

● Dan PERJOVSCHI, artist vizual

După o serie de experienţe nefericite, am evitat pe cît posibil să lucrez cu instituţiile Statului. După 2005 am început să colaborez numai cu ICR şi cu Centrul Naţional al Dansului – instituţii deschise, contemporane, care nu mă tratau drept suspect de serviciu. ICR şi CNDB reprezintă branduri internaţionale la care m-am asociat cu toată puterea mea artistică. Şi datorită lor artiştii, actorii, scriitorii şi regizorii români sînt apreciaţi şi se mişcă astăzi pe toate meridianele. Pentru o Românie cunoscută prin înfometarea propriului popor, mineriade sau copiii străzii, nu este deloc puţin. Acum, CNDB a fost dat afară din sediu (clădirea TNB se reface) şi nu mai are loc să vină înapoi, iar ICR este decapitată în regim de urgenţă şi – vorba ministrului Culturii – trebuie „să intre în cor“. Dacă mai aveam tatuajul cu România pe umăr, îl scoteam de urgenţă.  

anchetă realizată de Ana Maria SANDU, Marius CHIVU şi Matei MARTIN 

Emisiunea "Punerea pe gînduri" din 21 iunie 2012, la RFI România, cu Otilia Nuţu şi Mircea Vasilescu. Prin telefon a intervenit Cristi Puiu. Au fost difuzate fragmente înregistrate cu Horia-Roman Patapievici, preşedintele ICR, şi senatorul Puiu Haşotti.