Relația mea cu intuiția nu este deloc una de prietenie. În sensul în care eu ignor existența ei, iar ea (probabil din această cauză?) întîrzie să apară. Pentru mine, expresia „intuiție feminină“ nu face decît să-mi dea un soi de stres. Cum ar veni, pe lîngă faptul că nu sînt printre cei care se bucură de cea mai înaltă formă de inteligență – așa cum am văzut că este considerată intuiția –, bașca, nu sînt nici feminină. Dacă pot să trăiesc cu gîndul că nu mă aflu printre cei mai inteligenți, ideea lipsei de feminitate m-a bulversat total. 

O fi de la vîrstă sau de la căutarea feminității, în ultimii doi ani am achiziționat ușor-ușor o cantitate cosiderabilă de rochii. Dacă șifonierul s-a umplut, partea cu intuiția parcă nu am rezolvat-o. De multe ori, cînd am de luat o decizie, în capul meu apare un set de calcule, însoțit de căutări de informații ajutătoare sau studii de caz, care să îmi dea o imagine asupra deciziei potrivite. Am și momente cînd merg pe calea primelor idei venite, fără căutat sau consultat, însă cred că e vorba de impuls, nu de intuiție. Un capitol din cartea Work Rules, scrisă de Laszlo Bock, fostul director pentru Operațiuni de Personal de la Google, m-a mai liniștit puțin în privința intuiției. Bock a fost responsabil cu atragerea, dezvoltarea, angajarea și bunăstarea angajaților de la Google pentru o bună perioadă de timp, iar cartea este o întreagă poveste despre cultura organizațională a unei companii care a primit o mulțime de premii de „cel mai bun angajator“ și a avut o evoluție explozivă.  Capitolul „Don’t trust your Gut. Why your instincts keep us from being a good interviewers and what you can do to hire better“ a fost pentru mine exact ceea ce aveam nevoie ca să cred că mai am un loc pe Pămînt. Deși lucrez în comunicare, nu în recrutare, mi-a plăcut mult capitolul care explică procesul de recrutare al unei companii care are deschise poziții în domenii destul de diverse (am aflat și eu că Google este un grup de companii, printre care se găsesc și studiouri de producție video, și companii de venture capital), care primește sute de mii de CV-uri lunar, din toate colțurile lumii și de la oameni cu experiențe diverse. Fără să facă rabat la calitatea angajaților și păstrînd un proces de recrutare eficient și transparent.

Bock contrazice, foarte argumentat, ideea formării unei impresii în primele secunde ale unui interviu. Pornind de la studiile care arată că majoritatea percepțiilor formate de intervievatori în primele zece secunde influențează rezultatul procesului de angajare, autorul numește aceste tendințe doar prejudecăți. În acest fel, interviul se transformă într-un fel de confirmare a ceea ce gîndim despre persoana respectivă, în loc să fie o evaluare în sine. Se pare că există în mod natural tendința să căutăm, să interpretăm sau să dăm prioritate informațiilor în așa fel încît să ne confirmăm credințele sau ipotezele formate. În acest fel, nu facem decît să proiectăm propriile noastre dorințe sau credințe, fără să vedem realitatea. Practic, ne autoiluzionăm.

Capitolul descrie o serie întreagă de studii și analize care au stat la baza construirii unui sistem de recrutare care are un singur scop: cum vor performa viitorii angajați, odată alăturați echipei. Pentru acest scop, au mers pe mîna științei: au aplicat interviuri structurate, atît comportamentale, cît și situaționale, au testat capacitățile cognitive, conștiinciozitatea și leadership-ul. Un lucru fain mi s-a părut acela că implică în recrutare și viitori subordonați ai persoanei respective, ca să vadă dacă vor să o urmeze și cred că pot învăța de la aceasta. În același timp, este implicată în selecție o echipă mixtă, a cărei evaluare reprezintă „înțelepciunea maselor“ și elimină din erorile pe care le-ar putea face un recrutor doar prin evaluare individuală. În fine, un proces complex, format în ani întregi de cercetare și monitorizare, care este în continuă îmbunătățire și care a micșorat (culmea!) timpul de recrutare și a crescut performanța angajaților. Și, deși ai zice că este o modalitate potrivită pentru job-uri mai tehnice, mai structurate, autorul asigură că aduce rezultate și pentru cele mai puțin structurate.

Bock spune că totul ține de cultura organizațională. Pornește de la valorile pe care le caută în oamenii angajați, care nu țin întotdeauna de performanțele tehnice sau anii de experiență profesională. Cu toate realizările și abilitățile profesionale, sînt excluse persoanele arogante. Sînt preferate cele care au abilitatea să învețe permanent și să se adapteze în situații incerte.

Satisfacția mea față de acest capitol vine de la faptul că performanța, deciziile potrivite sînt rezultatul unei munci susținute, al unei echipe implicate, al unui plan în care au pariat pe știință, pe rațiune, fără să piardă din vedere sentimentele celor implicați. A creat un sistem care acceptă că oamenii au limitele lor, însă împreună pot lua decizii potrivite.

Revenind la intuiție, eu cred că are sens. Zic însă că nu este unica soluție în viață. Este clar că nu toată lumea e intuitivă, din cîte îmi dau seama. În acest caz, ce cred că ne salvează este să rămînem împreună. Deciziile intuitive mi se par individuale și personale. Ceea ce nu e un lucru rău. Devin periculoase doar cînd sînt confundate cu proiecțiile și prejudecățile. Cele luate împreună îmi par însă bazate pe consimțămînt, valori comune, apropiere umană.

Pînă la urmă, pot să mă împac și cu firea mea mai băiețoasă și mai rațională, și mă simt bine în rochiile mele. Indiferent că au fost luate prin decizii mai mult sau mai puțin intuitive.

Vera Ularu este specialistă în comunicare.

Foto: flickr.com