Cum am devenit inginer

Anton POPESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 568 din 31 decembrie 2014 - 7 ianuarie 2015
Cum am devenit inginer jpeg

Ingineria este o meserie pentru care te naşti, nu te faci. Dacă ai chemare. Printr-un spirit practic şi abilităţi la matematică, poţi deveni un inginer bun, cu realizări şi satisfacţii, dacă nu, unul mediocru şi nesatisfăcut profesional.

La mine nu numai că nu s-a potrivit varianta cu nerealizarea, dar a fost, dintru început, o alegere nefericită, greşită. În vremurile comuniste, facultăţile de ingineri lucrau la normă, pe bandă rulantă. Patria socialistă avea nevoie de ingineri ca stomacul de hrană. Se construia masiv, tot la normă şi la indicaţii, iar meseria era necesară pe toate şantierele, în „fabrici şi uzine“. Se cîştiga bine, unii „confraţi“ – peste medie, iar tagma inginerească era bine văzută la toate nivelurile. Aşa că biata maică-mea (că eu în liceu nu prea dădeam dovadă de vreo înclinaţie deosebită, poate doar în partea literară, dar pe atunci nu era de bine să devii un profesoraş de provincie), după ce am declinat rugămintea ei de a deveni doctor, mi-a sugerat să dau la Politehnică, pentru că inginerii cîştigă bine, sînt bine văzuţi, chestii de-astea. Eu cu matematica nu prea stăteam strălucit, poate şi din cauza unei ciumăfăi de profesoare care ne stresa cu avîntul ei geometric, algebric şi trigonometric, şi băgase spaima în unii ca mine, mai slabi la capitolul împins de la spate. Cînd s-a dus mama la o şedinţă cu părinţii şi a întrebat-o la ce aş dori să dau, auzind cuvîntul magic Politehnică, a replicat pe dată vehement: „Nu, nu acolo, nu e de aşa ceva!“ Auzind eu asta, m-am înverşunat şi mi-am zis c-o să-i arăt eu. Pe vremea aia (poate şi acum, dar mai puţin) era moda meditatorilor dacă voiai să intri undeva la vreo facultate. Aşa că mi-am luat meditator (profesor universitar la facultatea de matematică) şi m-am pus pe învăţat. Aşa de bine am făcut asta, încît am intrat la Politehnică în primii 60 din cei 120 care dăduseră în acel an la Termoenergetică. Îmi amintesc că la teza de matematică am luat chiar 10.

Şi aşa a început calvarul. Mă închipuiam foarte bun, mi-o luasem în cap că fac Politehnica praf, neluînd în seamă faptul că, în ansamblu, eram cam nepractic şi total atehnic. De fapt, caracterizarea asta am primit-o direct, în anul I, de la profesorul de desen, care, în urma unei execuţii total defectuoase a unei secţiuni printr-un robinet, m-a întrebat abrupt: „Ce cauţi dumneata la Politehnică, nu ştiai că eşti atehnic?“ Ei şi... am continuat eu să mă mint, şi ce dacă?

Aşa de bine am învăţat în primul semestru că, din cele cinci examene din iarnă, nu am reuşit să iau nici unul. Atunci ar fi fost o ocazie să renunţ, stăteam frumos pînă în vară, nu mă luau în armată (un an şi patru luni erau atunci un dezastru pentru personalitatea oricui) că eram acoperit de „studiile“ la termoenergetică. Dar nu. Arţăgoşenia lui Mr. Hyde din mine nu-mi dădea pace: cum să renunţ, cum să mă las bătut? Aşa că am continuat drumul prost ales. M-am învîrtoşat, şi în vară am recuperat, pentru ca în final să iau, în toamnă, toate cele 12 examene ale anului I, depăşind mulţi colegi care au picat, rămînînd să repete anul din cauza cuiului primului an, analiza matematică. Iată, mi-am zis din nou, sînt bun, voi fi un vajnic inginer. Anii următori au fost mai „lini“, fără sincope şi restanţe, dar şi destul de distractivi.

De pildă, aveam în anul II un prof de tehnologia materialelor pe care generaţiile de dinaintea mea îl porecliseră Tîmpel, pentru că într-adevăr era cam tîmpit („Trasăm un ax şi pentru a fi mai concişi îl vom nota ax“ şi altele de genul ăsta), dar era şi o fiară la examene. Avea un carneţel în care, în cursul anului, îşi nota numele studenţilor pe care el îi considera indisciplinaţi: dumneata, dumneata de acolo, cu ochelari, care rîzi sarcastic şi cu mîinile pe burtă, numele, grupa, anul, iar la examen îţi spunea din start să ieşi, că n-ai nici o şansă. Nu mai zic că se ridicau în picioare din zona de turbulenţă vreo cinci-şase ochelarişti şi se isca o veselie generalizată greu de stăpînit. Mai erau şi alte porecle drăguţe: papa Grecu la turbine, Căzănel la cazane şi un prof de matematici speciale care venea pilit la cursuri. Odată, într-o iarnă, s-a oprit din explicaţii şi s-a rezemat în cretă la tablă ca să-şi păstreze echilibrul, s-a întors către noi exclamînd: „Ia uite ce frumos ninge afară. Măi băieţi, e păcat, astăzi nu mai facem curs!“ A fost şi veselie, dar şi toceală, practici prin ţară pe la obiective etc. Fapt este că am terminat facultatea şi am devenit ceea ce dorisem, un inginer. Mediocru.

Mediocritatea mea încă nu era dovedită, dar nu era nici un dezastru. Pluteam şi eu în autosuficienţa sistemului, unde aveau loc, fără dubiu, o grămadă de rataţi. Ce, fabricile de ingineri scoteau doar valori precum Anghel Saligny sau Coandă? Cohorta de ingineri pe bandă mînca liniştită banii lui Ceauşescu, conform principiului „noi ne facem că lucrăm iar ei se fac că ne plătesc.“ Repartiţia guvernamentală (ăsta era punctul forte al regimulu: nimeni nu rămînea pe dinafară, toţi aveau asigurat un serviciu, şi, evident, chiar şi cel mai idiot inginer) am avut-o la uzina Electroputere de la Craiova, dar nu voiam defel să plec din Bucureşti. M-am opus, mi-am pus nişte pile la minister şi, după şase luni de aşteptare, am „aterizat“ ca mare specialist în cazane de apă fierbinte la uzina Acumulatorul Bucureşti, acolo unde aveau o astfel de instalaţie, dar care nu producea nimic (ca multe altele în patria noastră). Eu trebuia să o fac să meargă, eu eram marele termoenergetician de care aveau nevoie. Mi-au pus în faţă un maldăr de documentaţii: na, descurcă-te, minunatule specialist! Aşa de bine m-am descurcat că am reuşit să mă fofilez şi să-i fentez „aranjîndu-mi“ plecarea în stagiul militar (cel scurt, de şase luni, de după facultate) exact în toamnă, cînd trebuia să pun în funcţiune cazanul. Între timp, am fost restructurat (adică dat afară), deşi, legal nu aveau voie. I-am dat în judecată ulterior, după trei luni de stat pe bară, am cîştigat şi mi-am luat şi salariile cuvenite. Au urmat o serie de „locuri de muncă“ în care mi-am dovedit „competenţa“ şi unde nu aşteptam decît sfîrşitul zilelor de „muncă“ şi concediile. Între timp, am făcut o reparaţie: am absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română cu nota 10 la examenul de diplomă (mi-l amintesc pe marele profesor Ovid Crohmălniceanu, care, pus în faţa unei lucrări de diplomă unde „se făcea vorbire“ despre opera postumă a lui Vasile Voiculescu, mi-a acordat cu toată însufleţirea un 10 cu comentariul: e lăudabil că un inginer a ajuns aici!). În final, am dat ingineria mea pe funcţia de redactor la Editura Tehnică, o meserie care mi se potrivea ca o mănuşă.

Trăim alte timpuri. În final, am ajuns un pensionar debusolat de vremuri şi de regimuri. De ingineria mea s-a ales praful şi pulberea. Cînd mă întreabă cineva ce am fost, răspund redactor de carte, făcînd astfel uitată „o carieră“ agasant de ternă. 

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.