„O umbră e fiinţa-i, o spumă e cuvîntu-i
Şi la un loc unire: zi-i lume şi te mîntui“
(Eminescu, ms. 2254, 102 v.)  
 
Frate (mă rog, soră…) cu românul din cele mai vechi timpuri, probabil, teoria complotului (noi am fost ocupaţi întotdeauna de alţii, noi am avut parte de o istorie vrăjmaşă, nouă ni se întîmplă mereu toate relele, pe noi şi bogăţiile noastre le vor toţi duşmanii, toţi vecinii, toţi străinii…) e una dintre cele mai greu de ucis prejudecăţi care ne bîntuie. Ea e mereu la îndemînă, gata să explice prin mimarea unui „eroism-contra-tuturor-nenumiţilor-dar-de-toţi-ştiuţilor“ ceea ce, altminteri, ar fi de domeniul logicii simple (cel mai recent exemplu: noul – nepromulgatul – Cod fiscal nu are nici o problemă, de fapt, ci preşedintele îndeplineşte doar – nepromulgîndu-l – planul unui complot obscur şi antiromânesc). Ea dă contururi fantastice, mondiale (şi conjurative) celor mai simple evenimente din real, ea colorează, cum spun, cu un eroism in extremis (un eroism al bătăliei gata pierdute) evenimentele cenuşii şi mişcările politice sărace ale cotidianului. De veghe la comploturile antinaţionale, „ai noştri ca brazii“ vor susţine pînă în pînzele albe că „nimic nu e întîmplător“; ostaşi fericiţi ai unui război care nu a avut încă loc (dar pe care, premonitoriu, ştiu deja că l-am pierdut pentru că… noi, românii, bunii români, românii adevăraţi şi românii de bine, noi nu complotăm niciodată, noi – nu…, iar victoria e întotdeauna a oculţilor complotişti), ei ştiu că îndărătul celei mai mici decizii instituţionale, al unei gafe de vedetă politică, al unui sughiţ de PR, se poate ascunde monstrul care ne vrea răul şi care pîndeşte orice ocazie pentru a submina economia patriei, a lua (a da, mă rog…) Ardealul cui nu-l are, a lua pîinea de la gura pensionarilor statului, apele din albiile lor şi pe scriitorii naţiunii din paturile lor. Cu o logică demnă de o cauză mai bună, dar care îmi pare în veci de nesmintit în minţile celor smintiţi întru comploturile iudeo-masonico-americano-euro-maghiaro-etc., (mai) toate ce se întîmplă pe lume trebuie că sînt rezultatul unor calcule ascunse ale unui „grup de interese“ care ne vrea nouă răul. Salvatorii nu sînt, totuşi, cei care ar reuşi (nu ştiu cum, aştept încă să aud propunerile strategice ale veghetorilor naţiei) să reducă la tăcere respectivii duşmani ascunşi, ci aceia capabili să le denunţe planurile. Căci e de-ajuns să ştii tu „mai bine cum stau lucrurile şi ce vor ăştia de la noi“, ca problema să fie esenţialmente rezolvată: denunţarea complotului nu urmăreşte dejucarea lui, ci – las aici antropologii şi psihologii să explice de ce – obţinerea admiraţiei naţiunii (astfel salvate?) pentru denunţător. Grozav e cel ce ştie adevăratele resorturi ale tuturor lucrurilor (chiar dacă nu spune sau nu spune tot, chiar dacă nu face nimic, ci ne lasă să pierim pe limba noastră păcătoasă de necredincioşi într-ale ştiinţei sale…). 
 
O asemenea carieră de succes a teoriei complotului în mentalul colectiv (şi, mă grăbesc să adaug, în discursul media al unei prese primitive) generează, fireşte, un interes al publicului aproape exclusiv pentru asemenea subiecte. Sau, mai bine zis, nimic nu e un subiect demn de atenţie dacă îndărătul faptelor nu se poate interpreta coada unui complot antinaţional sau anti-cui-ne-urmăreşte. Vedem comploturi pretutindeni; dacă ni se explică „pe bază de complot“ înţelegem mai bine ce ni se întîmplă etc. Foamea de comploturi (neapărat explicative, antiromâneşti şi tenebroase) depăşeşte limitele decenţei sau pe cele ale gîndirii critice. Aşa, de pildă, în miezul unui curs ce-l ţineam recent despre limbajul poetic eminescian (subliniez tema pentru a se înţelege de ce teoria complotului nu părea să poată intra în vizorul celor vreo 60 de studenţi care mă ascultau), unul din premianţii mereu aşezaţi în primul rînd se apucă, insistent, să ridice mîna. Îl văd, cum nu, dar caut să îmi închei ideea (şi fraza) înainte de a-l lăsa să întrebe. Cele cîteva secunde necesare mie pentru a ajunge la predicatul propriei regente au fost de-ajuns pentru a-l agita enorm, mai-mai să cadă peste pupitru cu mîna tot mai întinsă… O fi vrînd la baie, gîndesc văzîndu-i disperarea. „Da“ – mă-ntrerup eu – „aveţi o întrebare? Spuneţi!“ Se ridică, orb la textul eminescian proiectat pe tabla sălii, surd la subtilităţile limbajului cosmogoniei din „Scrisoarea I“, ca să întrebe triumfător şi o ţîră complice: „Doamna, aşa-i că l-o omorît ungurii şi evreii?“ Aţi ghicit pe cine. M-am grăbit să îi spun că eu fac parte dintre cei care cred că l-au răpit extratereştrii şi urmează a ne fi redat, viu, cînd ne vom fi civilizat destul. Tînărul (viitor) filolog tace, supărat foarte, căci de fapt – ştie el mai bine – nu pe el şi comica lui inadecvare i-am ironizat astfel, stîrnind rîsul sălii, ci am luat în rîs… tragica moarte a lui Eminescu. Fac parte dintre complotişti, aşadar, ceea ce e de-a dreptul scandalos. Încerc, într-un exerciţiu mintal de absurdităţi la temă, să îmi imaginez ce gîndeşte dezamăgitul meu student (premiant şi bun român): faptul că la UBB o persoană ca mine predă literatură română (şi încă cursuri despre marii clasici!) e semnul unui complot destinat subminării culturii naţionale, ceea ce, dacă ne gîndim că e o universitate bilingvă, româno-maghiară, poate explica de fapt totul, nu…? 
 
În logica adepţilor teoriei complotului, chiar faptul că scriu, acum şi aici, în Dilema veche, un text pe această temă vine de le poate confirma cele mai negre supoziţii. Pentru că ei citesc – continuă să citească, la aproape douăzeci de ani după discuţie – numărul din 1998 al Dilemei consacrat mitizării/demitizării lui Eminescu drept ceea ce el nu era: un atac la figura poetului naţional, şi nu o discuţie publicistică asupra manipulărilor istorice ale unei construcţii culturale. Deşi nu am participat eu însămi la acel număr (prieteni ai mei, voi, dilematici, nici nu m-aţi invitat: o fi fost un complot?), faptul că am publicat (în 2001) un volum consacrat „istoriei şi anatomiei unui mit cultural“: Mihai Eminescu, poet naţional român (unde unul din capitole analiza şi acel număr din Dilema…) mă situează, în ochii lor, ca şi în ochii unor buni români de profesie eminescologică şi de confesiune academică, printre semnatarii numărului incriminat, complotistă şi vînzătoare de ţară. Eu nu sînt, aşadar, cea care a scris o carte (inclusiv despre obsesia comploturilor antiromâneşti a căror victimă va fi fost bietul Mihai Eminescu, la vremea lui, ca şi în mereu complotista lui posteritate), ci aceea care a participat la un complot antiromânesc. Iar dacă aş aduce (am adus…) dovezi bibliografice, tot degeaba: „ei“ ştiu mai bine… Nu recunoaşterea unor competenţe proprii omului de ştiinţă în relaţie cu un obiect de studiu mă aşază pe mine în peisajul lor mintal, ci, ca şi pe voi, dragi dilematici, o aură malefic-complotistă, căci ei la asta se pricep. Asta pricep. Atîta pricep. Studii? Argumente? Istorie politică şi antropologie culturală? Tot atîtea cuvinte şi cunoştinţe complicate, în vreme ce ei o au în plex, din naştere, pe asta cu iubirea de ţară şi cu demascarea complotiştilor împotriva interesului naţional. De la privitorul de Antene la acad. Mihai Cimpoi, eminescologul care mă prenumără, pentru scrierile mele, printre „detractorii lui Eminescu“ (în al său, recent şi sponsorizat de statul român, Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic, Chişinău, 2013), nu găsesc nici o (altă) nuanţă, ci o unanimă încruntare, în numele subteranei, ocultei cunoaşteri a şi mai ocultelor mele mobiluri. De fapt, vor spune cei ce mă ştiu din acte, numele meu de familie se scria „cu H“, adică ungureşte, BOTH. Nici acum nu vă e limpede ce vreau cu Eminescu? Şi mai lăsaţi-ne cu maghiarizarea forţată a numelor de familie româneşti, în Ardealul istoric, că ştim noi mai bine. 
 
Ioana Bot este profesor univ. de literatură română la Universitatea „Babeş-Bolyai“. A semnat cîteva volume despre opera şi receptarea în posteritate a lui Mihai Eminescu: Eminescu şi lirica românească de azi (1990), Mihai Eminescu, poet naţional român. Istoria şi anatomia unui mit cultural (coord., 2001), Eminescu explicat fratelui meu (2012).