(…) Evident că amîndouă. Problema e cum, problema e cum vorbim despre asta, problema este cine vorbeşte despre cultura naţională şi cultura europeană, de cînd, cu ce efecte şi mai ales în lumea de azi, care este într-o foarte mare schimbare, ce mai înţelegem prin aceste concepte importante, cultură naţională – cultură europeană, în ce relaţie se află cultura română cu alte culturi şi cu o eventuală cultură europeană în ansamblu, dacă admitem că aşa ceva există. (…)

De vreo sută şi ceva de ani încoace, în cultura română modernă, marile dezbateri s-au desfăşurat în presa culturală.

(…) În lumea actuală dominată de mass-media, de tehnologie şi aşa mai departe, ce loc şi ce rol mai au intelectualii şi oamenii de cultură? Pentru că ei creează şi transmit mai departe cultura, ei dezbat marile idei – sau mai micile sau mijlociile idei –, dar de la ei aşteptăm, ei ne-au spus ce înseamnă cultura naţională, cum se transmite, dacă sîntem sau nu sîntem europeni, în ce măsură, dacă în afară de a fi europeni mai avem şi altceva de spus, care-i specificul naţional. Care-i rolul lor? Scriu la o carte în care chiar despre asta va fi vorba, se numeşte Maşina de tocat idei, subtitlul fiind „Intelectualii şi mass-media în România postcomunistă“. (…) Am citit destul de mult şi am regăsit afirmaţia unor distinşi intelectuali americani sau francezi care spun cam ce se spune şi la noi: în această lume mediatică, opinia unui intelectual contează la fel de mult ca opinia unei vedete. Şi în show-urile de mare audienţă adesea sînt puse aceste opinii una lîngă alta şi de multe ori se întîmplă ca opinia vedetei să aibă impact mai mare decît a intelectualului care se presupune că ştie, că se pricepe, că a citit. Mass-media îi utilizează pe intelectuali uneori, după care-i aruncă; intelectualii speră să aibă un cuvînt de spus, şi adesea îl au, cu instrumente mai vechi, precum scrisul la gazetă, cu instrumente mai noi, pentru că unii s-au adaptat la mediul online, şi-au făcut blog-uri, se filmează, îşi fac înregistrări video pe care le pun pe blog şi se adresează lumii. E şi aici o perioadă de schimbare, dar pe scurt aş cita concluzia amară a unui eminent socio-log german, Wolf Lepenies, care a publicat pe la începutul anilor ’90 o cărţulie despre Ascensiunea şi declinul intelectualilor în Europa. El spune că intelectualul, aşa cum îl ştiam de vreo sută şi ceva de ani, s-a încheiat odată cu Václav Havel, cu Adam Michnik, adică intelectualul implicat în problemele societăţii care, dincolo de creaţia lui culturală (că e scriitor, dramaturg, eseist sau orice ar fi), e preocupat de lumea din jur, încearcă să lumineze oamenii cu ideile lui, să participe la viaţa cetăţii şi aşa mai departe. Lepenies spune „gata, ăsta e un capitol încheiat“. Tind să-i dau dreptate. Om vedea ce rol vor mai avea intelectualii în următorii ani.

Mă întorc aşadar la raportul între cultura naţională și cultura europeană. Într-un fel e bine că anumite teme lansate în perioada interbelică despre specificul naţional, relaţia noastră cu Occidentul sau cu Orientul, ortodoxia şi aşa mai departe, persistă. E bine că s-au reluat astăzi, după 50 de ani de comunism şi se dezbat. Dar pe de altă parte ideile astea sînt discutate în numele democraţiei reţelei, că Internetul e democratic, nu? Lucrurile astea sînt discutate nu numai de intelectuali, pentru că în perioada interbelică aveau dispute Lovinescu, Iorga, Garabet Ibrăileanu şi aşa mai departe. Nu, acum, sub formă de clişee şi de etichete, au ajuns în comentariile „forumiştilor“, cum le zice domnul Pleşu, şi regăsim acolo… „la noi ortodoxia e specificul naţional“. Dar asta nu arată că omul ăla a citit ce spunea Crainic sau că are în spate nişte argumente. A preluat o etichetă. Şi apar multe din astea. (…)

Descoperim fie clişee rămase cumva de prin perioada interbelică, fie o ipostază a istoriei româneşti învăţată nu din cărţi, ci din filmele lui Sergiu Nicolaescu, pe care oamenii le iau drept istorie. Dacii, Mihai Viteazul s-au tot difuzat, le-au văzut milioane de oameni! Masele – ca să zic aşa – nu văd acolo un film de ficţiune, văd istoria. Mihai Viteazul e Amza Pellea şi ce am văzut în film, aia s-a întîmplat. Aici intervine şi o problemă de educaţie, pentru că, slavă Domnului, există filme istorice italiene, americane, franceze, unde evident că nu e vorba de istorie, ci pe baza unei chestii istorice se face ficţiune, se adaptează. Dar e o convenţie: omule, nu te uiţi la istorie şi Amza Pellea nu e Mihai Viteazul, nici invers. La noi abundă clişeele naţional-comuniste din vremea lui Ceauşescu despre priorităţile româneşti, la noi s-a inventat totul, inclusiv caloriferul. Ce ne facem în situaţia asta? Democraţia reţelei. Trebuie să convieţuim cu toate astea. Pe termen lung (eu sînt profesor) nu văd altă soluţie decît un sistem de educaţie mai bun. Dar asta durează.

Vom discuta în continuare despre cultura naţională şi cultura europeană. După părerea mea, avem şi foarte bune motive astăzi, tocmai pentru că parcurgem procesul de globalizare, să reluăm discuţia argumentat şi interesant cu publicul, cu cei care comentează pe sub articole, unii bine intenţionaţi, alţii nu, unii deştepţi (că sînt şi comentarii foarte inteligente). Aș da un exemplu de idee, un concept pe care Uniunea Europeană apasă foarte tare: diversitatea culturală. Printre altele, la baza Uniunii Europene stă respectul pentru diversitatea culturală. Datorită acestei idei, acestui concept, în deceniile de formare şi de integrare europeană s-a stabilit la urma urmei că fiecare ţară, fiecare popor, fiecare etnie, fiecare minoritate are dreptul să-şi păstreze şi să-şi afirme specificul cultural. Ăsta e farmecul Europei. Asta o spunea la un moment dat Mircea Eliade într-un eseu foarte interesant care a apărut într-un volum postum, Europa şi Cortina de Fier. Cu erudiţia lui în materie de istorie a religiilor şi a credinţelor, el spunea cum foarte multe din marile idei au venit spre Europa din Răsărit în timpurile vechi, cum creştinismul a avut un rol în formarea Europei. Printre altele, spunea că, prin creştinare, miturile locale din nord, din sud, din Portugalia, din Dacia, de pe unde erau, au fost reconvertite şi integrate, astfel încît cine apărea într-o legendă din nord sau din sud luptîndu-se cu un balaur s-a transformat peste tot în Sfîntul Gheorghe.

Tot Eliade spunea că tocmai diversitatea e felul de a fi al Europei. Chiar dacă zonele sînt diferite, pe dedesubt spiritualitatea comună şi acceptarea diversităţii sînt esenţiale.

Revin la cultura noastră naţională. Între Arad şi Mangalia avem toată diversitatea, nu? Numai că nu ştim s-o punem în valoare aşa cum ar trebui. După părerea mea, pentru că, dincolo de discursurile şi disputele foarte interesante de idei, noi n-am reuşit să devenim o cultură europeană cu adevărat din următorul motiv: n-avem instituţii culturale şi un sistem de instituţii culturale care să gestioneze ce avem. N-avem Versailles, n-avem Notre-Dame. Există şi această frustrare exprimată uneori sub forma clişeului „păi, în timp ce noi apăram de turci şi de tătari, ei îşi făceau catedrale şi palate“. Bun, n-avem. Dar avem altceva! Nici Germania n-are ce avem noi. Ăsta e de altfel titlul cărţii lui Lucian Boia, care a zis lucruri foarte interesante, De ce este România altfel. Şi Germania este „altfel“ şi, cum a zis un comentator, şi Ruanda e altfel. Nu avem, cum spuneam, acest sistem de instituţii culturale. Aici modernizarea a întîrziat, după părerea mea, cel mai mult. N-avem un sistem eficient de finanţare a culturii. N-avem în România posibilitatea să-i implicăm pe cetăţeni în susţinerea culturii – nu numai a culturii, ci şi a altor domenii, prin donaţii. Noi n avem un mecanism din ăsta bine pus la punct, în care un cetăţean să spună: da, eu vreau să contribui la un proiect cultural sau la o cauză socială sau caritabilă… În Codul Civil, donaţia e definită ca act de generozitate. Sigur că asta înnobilează sufletul omului, sînt generos, am cîştigat nişte bani în viaţa mea şi vreau să i donez pentru cine nu-i are. Dar în alte ţări europene, pe lîngă generozitate şi înnobilarea sufletului, s-a mai pus şi o mică codiţă pragmatică, adică dacă tu, cetăţean, faci această donaţie, noi, statul, am scăpat de o grijă, că ai dat tu banii la chestia aia, nu mai trebuie să dăm noi de la buget, şi atunci recompensăm: îţi reducem din impozit sau diverse alte formule. Aici, mă iertaţi, sînt cam radical, noi sîntem cam prin secolul al XIX-lea. În sensul ăsta spun că nu sîntem o cultură europeană, nu pentru că ideile noastre n-ar fi compatibile cu cele din Franţa sau Germania şi aşa mai departe, ci pentru că instituţiile noastre sînt în general rămase un pic în urmă. Cu vreo jumătate de secol, de fapt, întîrziere pe care trebuie s-o recuperăm. (…)

Mircea Vasilescu este prof. univ. la Facultatea de Litere, Universitatea din București.

Foto: Ciprian Hord