"Cultură naţională" de nivel internaţional

Publicat în Dilema Veche nr. 410 din 22-28 decembrie 2011
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Realităţile şi capcanele reformelor instituţionale în cultura publică din România merită mai mult interes pentru oricine vrea să înţeleagă, înainte de a judeca, activitatea instituţilor de cultură şi în speţă a culturii publice. Cum s-a calibrat una dintre cele mai importante instituţii publice de cultură la realităţile europene şi internaţionale în cultură? Voi incerca un răspuns în jurul schimbărilor administrative în activitatea Institutului  Cultural Român (ICR) din 2004 pînă în prezent şi al provocărilot pe care aceste schimbări asupra sensului în care gîndm cultura naţională şi responsabilităţile unei instituţii publice.

Pentru oricine cunoaşte dificultatea de a produce schimbări veritabile ale atitudinilor manageriale în cultură în România, o analiză a rapoartelor de activitate a ICR pentru perioada 2004-2010 arată o instituţie într-un continuu proces de prefacere administrativă, orientată în sensul unei debirocratizări, profesionalizări şi descentralizări a opţiunilor artistice.  

Încă din 2005, inclusiv datorită întîlnirii unei voinţe politice pozitive şi profesioniste la Ministerul Culturii şi Ministerul Afacerilor Externe (miniştrii Mona Muscă la MCC şi Mihai-Răzvan Ungureanu la MAE) s-a reuşit delimitarea clară a atribuţiilor pe care cele trei instituţii le au în ceea ce priveşte susţinerea programului de activităţi a filialelor ICR. Rezultatul a fost, pe de o parte, responsabilizarea pozitivă a acestor instituţii (în sensul în care responsabilităţile nerecunoscute sînt de cele mai multe ori responsabilităţi evitate) şi, pe de altă parte, şansa de a concepe programe care să depindă de viziunea profesioniştilor din cultură. Viteza cu care s-au realizat aceste reforme este meritorie dacă ţinem seama de faptul că abia în 2004 se reuşise, prin Legea nr. 91 din 5 aprilie 2004, trecerea bugetului pentru programe culturale din administrarea MAE în cea a ICR. De altfel, în ce priveşte bugetul, mi se pare notabilă inversarea raportului dintre cheltuielile administrative şi cele legate de derularea programelor culturale. Dacă în 2004 acest raport era de 1 la 5, în 2009 era de 3 la 7. Acest gest în sine traduce dorinţa de a trece de la administrarea culturii, la medierea şi facilitarea acesteia, punerea sa în discuţie între diferite tipuri de public şi pieţe culturale. Din capitolul decizii administrative care fac diferenţa, aş menţiona şi introducerea drept criteriu obligatoriu pentru posturile de referenţi din institutele culturale din străinătate cunoaşterea limbii ţării respective. Este greu să ne imaginăm faptul în sine, dar aşa firesc cum ni se pare acum, presupun, tuturor, acest lucru nu se întîmpla înainte de 2004.

Soft-power românesc

În ce priveşte comunicarea instituţională şi răspunderea faţă de banul public, ICR este, după cunoştinţele mele, singura instituţie care publică anual rapoarte de activitate în format tipărit şi pe site, într-o formă prietenoasă şi însoţite de un mesaj al preşedintelui instituţiei, care dă o cheie de lectură şi punctează cele mai importante acţiuni şi evenimente. Din 2005 pînă acum, numărul filialelor institutelor culturale a crescut de la 7 la 17, inclusiv în spaţii politice unde prezenţa unui centru de soft-power românesc, cum este apreciată diplomaţia culturală, a fost un subiect delicat – cazul Republicii Moldova. 

Mai multă diversitate

Combinaţia dintre procedurile care au fluidizat activitatea institutului, atragerea unui personal profesionist şi energic şi detaşarea deciziilor de conţinut de corpul administrativ, către manageri culturali şi experţi independenţi din ţările-gazdă ale ICR, au condus la ceea ce decurge firesc din orice debirocratizare, profesionalizare şi descentralizare: diversitate de alegeri culturale la nivel local între filialele ICR, atît de variate precum societăţile-gazdă, şi orientarea managerilor culturali ai ICR de la faţa locului.

Această diversitate a făcut vizibile mai multe faţete ale artei româneşti, dar în acelaşi timp a contribuit şi contribuie, în egală măsură, la o regîndire a provocărilor pe care le ridică diplomaţia culturală într-o Europă a cărei guvernanţă este încă definită de state naţionale şi care are, deci, de dat seama unui public „din interior“, ale cărui aşteptări pot fi radical diferite de dinamica producţiei artistice şi a cooperărilor culturale la nivel internaţional.

Atacurile – sau elogiile –  ce au privit valoarea artistică a proiectelor specifice ale ICR, de la iniţiativele finanţate prin Programul „Cantemir“ la selecţia publicaţiilor finanţate din bugetul instituţiei, la programele de rezidenţă artistică şi „scandalul poneiului roz“ – ultimul, care a arătat în toată goliciunea sa cît de puternică şi iraţională poate fi respingerea gesturile artistice care nu sînt înţelese – reprezintă o oca nepotrivită pentru a măsura activitatea unei instituţii publice de cultură a secolului XXI, care nu mai are aroganţa stabilirii ierarhiei conţinuturilor culturale la firul ierbii. Ce merită a fi discutat mai mult este în ce fel e benefic a se traduce principiile democratizării în cultură în practica activităţii instituţionale.  ICR pare să fi ales o atitudine de retragere completă din calea unor amprentări valorice, nici măcar orientative, şi asumarea unei poziţii de mediere a relaţiei dintre pieţele culturale, care să confere o dublă vizibilitate societăţilor pe care le pune în contact. Cum se acomodează dinamica profesionalizării activităţii

ICR, din punct de vedere al practicilor manageriale descărcate de valenţă politică, cu provocările guvernanţei în cultură? Ceea ce am văzut pînă acum este doar o etapă sau o atitudine ce merită a fi adoptată mai pe larg, de către alte instituţii publice ce conectează interesele diferite ale cetăţenilor? La aceste întrebări nici un raport în care cuantificăm rezultate şi măsurăm obiective în număr de artişti, expoziţii, concerte şi public nu va putea răspunde.  

Raluca Pop este facilitator cultural independent, absolventă a Masteratului de Politici Publice de la Universitatea Central-Europeană, cu specializarea Politici culturale.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.