Tinerilor care după 1989 au avut acces la orice fel de cărţi le-ar fi greu, poate imposibil, să realizeze cum au perceput elevii şi studenţii anilor ’50 şi ’60 contactul cu forţa magică a literaturii adevărate. Cu dificultate vor intui ce a însemnat conectarea, la începutul anilor ’60, la marele ceas al culturii, descoperirea ameţitoare a primelor traduceri din Faulkner şi Camus (strecurate prin fisurile Cortinei de fier de revista Secolul 20) sau a primelor volume semnate de Ion Barbu ori de Lucian Blaga, reeditate convenabil de ESPLA. Să reconstituim, pentru ei, circumstanţele naşterii, în acel răstimp, a cultului cărţii de literatură. O facem spre a înlesni, mai întîi, înţelegerea corectă a fenomenului supravieţuirii literaturii în ultimele trei decenii de comunism prin înmulţirea cititorilor de performanţă, care - zid în spatele criticilor de prestigiu - au făcut să eşueze mai toate tentativele oficiale de reideologizare şi restalinizare de după 1971.Dar şi spre a evalua mai nuanţat fenomene precum: agonia spiritului critic, tendinţa de după 1989 de reprimare a iniţiativelor de primenire a canonului, cultivarea (neîntreruptă de nimic) a pioşeniei faţă de literatura română ca bun naţional fragil, cultul capodoperelor şi credinţa încă puternică în perenitatea valorilor şi în verdictul ireversibil.Să ne reamintim felul cum era concepută şi, într-un fel, definită fericirea într-o faimoasă istorioară rabinică: înţeleptul recomanda aducerea celui neîmpăcat cu soarta la limita disperării prin sporirea treptată a motivelor de supărare, spre a-l face, apoi, să simtă efectul euforic al împuţinării treptate a Răului şi al redescoperirii nivelului "obişnuit" al acestuia. Istorioara merită avută în minte ca fundal pe tot timpul anamnezei noastre, căci are toate elementele unei teorii politice vizînd esenţa puterii comuniste şi strategiile ei.Să o completăm cu mărturia unui "politic" din lotul eliberat în 1964, care, pe timpul încarcerării la "izolaţi", ajunsese, după spusele lui, să aştepte, cu un amestec straniu de pasiune şi de fidelitate încrîncenată, în dreptul unei crăpături minuscule din scîndura groasă de la fereastră, noapte de noapte, ca pe un miracol şi un semn al mîntuirii, ivirea firavă a unei stele pîlpîitoare. Şi această relatare are caracterul unei pilde, care poate înlesni înţelegerea circumstanţelor naşterii unui cult al cărţii de literatură, cu efecte importante asupra funcţionării ulterioare a întregului angrenaj literar.În esenţă, starea care a generat magia cărţii şi consolidarea, mai apoi, a unui cult al ei este rezumată în mărturia fostului deţinut. Datele ei "clinice" sînt cam aceleaşi pentru cel puţin două generaţii de cititori. Erau valabile pentru cititorii tinerei generaţii educate în comunism, care sesizau existenţa unei altfel de literaturi decît aceea realist-socialiste. Dar se potriveau şi supravieţuitorilor intelectualităţii decimate în primii 15 ani de comunism, acelor cititori care nu aveau cum să nu fi învăţat să preţuiască, ca pe orice sursă de lumină, deschiderea - chiar vicleană - operată de Putere, din raţiuni de putere, la începutul anilor ’60.Oricît de modestă, această deschidere - materializată în traduceri din scriitorii occidentali cu un prestigiu consolidat, în reeditarea, încă selectivă, a unor scriitori români cu "probleme" şi în tipărirea, în regim de maximă vigilenţă, a textelor unor scriitori rămaşi în viaţă şi a unor debutanţi - a părut atunci uimitoare.Tinerii, mai ales, s-au trezit inundaţi de literatură, prinşi într-un vîrtej ameţitor de mituri, "abia-nţelesuri", vedenii, noime, umbre şi imagini. Se aflau acum în braţele desfătătoare ale fanteziei, după ce străbătuseră deşertul, ce nu credeau să aibă capăt, al Obcomului clandestin în acţiune, al Flăcăului de pe tanc şi al lui Lazăr de la Rusca. S-a activat, iar în ce-i priveşte pe aceia mai în vîrstă, s-a reactivat pasiunea lecturii, întreţinută acum şi de tentaţia motivată a venerării.Există şi cîteva consecinţe neaşteptate. Astfel, a început să prindă contur o categorie aparte de cititori. Graţie diferenţei colosale între genul de literatură ajuns, în sfîrşit, la ei şi ceea ce lăsaseră în urmă, toate acele produse rudimentare, sălcii, complet previzibile prin primitivitatea mesajului şi maniheismul viziunii, ei erau înclinaţi să admire - o admiraţie care semăna din ce în ce mai clar cu o adorare - mai ales ceea ce deosebea literatura adevărată de textele utile propagandei.Pentru că a aşteptat atîta - şi nu în zadar -, cititorul din acea specie de vremuri grele s-a format în spiritul aşteptării minunii. Deschidea cartea cu senzaţia înălţătoare a participării la un ritual măreţ prin care se aleg, alchimic, sentimentele pure, emoţiile tari, sensurile adînci. Dominanta acestui tip de lectură era zelul speculativ. Totul îndemna la interpretare, te împingea să scotoceşti, cu luare-aminte, după sensuri şi, cu din ce în ce mai mult curaj, să atribui înţelesuri izvorîte din lumea ideilor tale.După o vreme, prin invocarea existenţei unui precedent, vor fi permise tipărirea sau retipărirea şi a unor volume de proză ori de poezie aparţinînd modernismului şi avangardei. Se înţelege că, odată cu accesul la astfel de texte şi cu dificultatea de a le descifra, sporea ardoarea analitică a cititorului şi se accentua tentaţia investigării.Asaltarea cu ipoteze şi cu supoziţii a textelor va ajunge o preocupare în marginea viciului. Ea va prinde cu uşurinţă nebănuită în mreajă şi pe din ce în ce mai numeroşii, acum, cititori deturnaţi, pe durata lecturii, de la ocupaţiile lor obişnuite (din afara ariei umaniste), dar rămaşi cu reflexul căutării sensului prin raţionamente. Exerciţiul speculativ va da totdeauna un anumit soi de satisfacţie. Cel ce-l practică are sentimentul snob al participării la ceva ce nu îi este oricui accesibil. Şi astfel se lărgea nesperat de mult cercul amatorilor de literatură, printre care se numărau acum cititori aparţinînd unor categorii profesionale noi.În anii ’80, în faţa degradării vizibile a vieţii, a aberaţiilor şi umilinţelor de tot felul, cartea a continuat să fie un obiect magic. Apetitul lecturii (motiv de fudulie naţională) se menţinuse - se spunea - în pofida tuturor vicisitudinilor politice. "Apetitul" nu fusese, de fapt, conservat, ci, ca peste tot în ţările socialiste unde cartea reprezenta un refugiu - unul ieftin şi la îndemînă -, crescuse proporţional cu presiunea totalitară.Cum la noi aceasta atinsese cote paroxistice, iar accesul la marea literatură fusese cîştigat, în anii ’60, cu dificultate şi cu mare risipă de energie, cultul cărţii a fost într-adevăr un fenomen ce trebuie privit cu luare-aminte. Şi prima consecinţă a acestei tendinţe de idolatrizare a fost diminuarea simţului critic: aproape orice carte făcea eveniment. Cultul cărţii - devenit moda cărţii "bune" - a favorizat, de la un timp, un comerţ bizar pe sub tejghea, care, în ochii străinilor bîntuiţi de febra consumismului, putea să pară extravagant. În orăşelele de provincie, cărţile înconjurate de o aureolă ocultă, despre care se zvonea că au avut probleme la apariţie, erau împachetate la iuţeală, de-a valma cu altele, de către librărese, spre a fi strecurate clienţilor obişnuiţi (doctori, arhitecţi, ingineri şi profesori), dar şi celor cu profesii modeste, la care, acasă, se întîmpla nu o dată să dai peste biblioteci uimitoare.Printre cei prinşi de moda cărţii şi chiar a cărţii "cu probleme" s-au numărat şi funcţionarii de partid, mai mari sau mai mici, mulţumiţi sau nu de ce văd în jur. Acestora, şefii centrelor de librării le expediau, spre a-şi menţine posturile, pachete cu cărţi greu de găsit, fie pentru că tirajele fuseseră uşurate de tipografii înşişi, fie pentru că, în Capitală, cozile la cărţi erau depăşite numai de cele de la carne, fie pentru că, folosind metoda - mai nouă - a dirijării tirajelor şi a reţinerii în stoc a volumelor "dubioase", organele abilitate greşiseră proporţiile. În pachete se aflau, evident, exemplare de rezervă pentru cunoştinţe, rude şi prieteni.Transformaţi, prin moartea şi viaţa lor misterioasă, în personaje impenetrabile şi în figuri de legendă, Mircea Eliade şi Marin Preda au servit cel mai bine de "cadou tovărăşesc" şi au avut cea mai mare cotă în acest comerţ. După ce confisca, cu justificări obscure, Cel mai iubit dintre pămînteni, miliţianul satului vindea romanul la oraş pe sume fabuloase.Cîţi dintre editorii care au făcut avere în primii trei ani postrevoluţionari îşi vor fi dat seama că îşi datorează succesul în afaceri magiei cărţii şi numărului - de neconceput în Occident - de cititori fideli, aflaţi mereu în aşteptarea miracolului literaturii, care, pentru cîteva ore, răzbuna o existenţă cenuşie? Specii de închinători. Două specimene de cititori se profilează pe fundalul pasiunii generale pentru literatură din ultimii treizeci de ani de comunism. Amîndouă se definesc prin nevoia de compensare şi amîndouă au primit satisfacţie deplină, după Revoluţie, prin cărţile şi ziarele tipărite în tiraje îndestulătoare.Dintre ele, unul îşi găseşte locul numai într-un regim dictatorial viclean, de felul celui ceauşist, în care, din raţiuni diverse şi diversioniste, cenzura se lăsa, din cînd în cînd, înşelată de referatele ipocrite ale redactorilor sau ceda presiunilor unui protector puternic şi cu slăbiciuni "intelectualiste", din aparatul de partid. Este vorba de cititorul pervertit, pe care scriitorii mînaţi de gîndul succesului imediat l-au făcut dependent de fărîmele consolatoare de adevăr politic şi social strecurate, pe ici, pe colo, prin părţile neesenţiale ale textelor.Profitînd de setea de adevăr şi de zelul speculativ al celor care aşteptau, de peste tot, semne, trimiteri, aluzii la personajele politice, la gesturile şi faptele lor nesăbuite şi la degringolada socială, numeroşi scriitori au iniţiat jocul meschin al gloriei născute printr-un neînsemnat sacrificiu. O frază în doi peri din care răzbătea ceva din tristeţea vitrinelor goale, a piramidelor de borcane de mazăre veche din alimentare ori a oraşelor coborîte în bezna îngheţată, un biet vers ţîfnos ce părea adresat analfabeţilor de partid, un altul palpitînd de emoţie, înfiorat de premoniţii, care spunea ceva melancolic, erau de ajuns să inflameze spiritele. Cu cît acestea erau aţîţate mai tare prin oferte parcimonioase, prin avansări şi retrageri de dovezi, prin începuturi de dezvăluiri teribile şoptite cu jumătate de gură şi suspendate brusc, cu atît autorul devenea mai important, mai comentat, mai iubit, mai jinduit.Reconforta pînă şi examinarea critică a neajunsurilor minore, a dereglărilor, a lipsurilor întîmplătoare, inerente oricărei societăţi. Denunţarea neiertătoare - dar nu fără voia deplină a cenzurii politice - a aspectelor nesemnificative pentru dăinuirea regimului părea că rezervă o parte din energia punitivă regimului, în ansamblul lui. Părea. Acest nedemn, acest nevolnic pars pro toto critic se practica, în trecere fie zis, şi în şedinţele de consiliu ale Uniunii Scriitorilor, unde preşedintele ei suporta, cuminte, toate reproşurile pe care magnificii oratori ai scriitorimii se păzeau să le adreseze cui trebuia.Cititorul pervertit şi scriitorul-paliativ s-au încurajat reciproc ani la rînd, vreme în care şi-au înşelat durerea, şi-au dat sentimentul faptei bune şi s-au reconciliat cu viaţa. Între timp, numărul mare de fani ai acestui soi de scrieri, deliberat sau nu diversioniste, a forţat mîna criticii, care s-a simţit somată să le ia în seamă, să le analizeze binevoitor şi să facă loc autorilor lor, în scara naţională de valori, ori să-i înalţe mai mult decît se cuvenea. Acest soi de cititor-decriptor, gata oricînd să citească printre rînduri, să soluţioneze ambiguităţile textelor pe potriva dorinţelor lui, şi-a potolit setea de adevăr după 1989, îmbogăţindu-i pe editorii care au avut inteligenţa să publice memorii, jurnale, mărturii ale prizonierilor politici, documente interzise sau cenzurate, dar şi pe patronii marilor cotidiene care au oferit hrană pentru toate poftele.Complet imun acum la drogul stilului întortocheat sau al celui aluziv al prozelor şi poeziilor care, în socialismul ceauşist, îi provoca asociativitatea speculativă şi îi alina umilinţa, cititorul de care vorbim, tot el, va fi probabil în măsură să-i determine, în timp, pe critici să modifice din nou scara valorilor, şi tot greşit. Primele victime sînt, în orice caz, chiar autorii care au iniţiat, cu sau fără voie, pervertirea. Salamul cu soia, "nechezolul", "adidaşii", "tacîmurile" din comunism i-au învăţat pe români să fie mulţumiţi cu ce "se bagă", i-au obişnuit cu aparenţele şi înlocuitorii. Literatura jumătăţilor de adevăr i-a deprins să iubească simulacrul de adevăr, care le dădea senzaţia fiinţării într-o societate normală ce îţi suportă nemulţumirea şi spiritul critic. Numeroşii cititori din vremea lui Ceauşescu au reuşit să-şi ofere, tot prin procură, şi senzaţia trăirii unei vieţi ferite de mizeria cozilor, a frigului şi a întunericului.Se poate spune că, într-o proporţie mai mare decît altundeva, s-au înmulţit atunci şi cititorii bovarici, avizi de literatura evadărilor de orice fel, rîvnind la o lume diferită, spectaculoasă, mirobolantă, fără umbrele ameninţătoare ale Securităţii, fără urîcioasa dădăceală a activiştilor, foarte îndepărtată de terna realitate cotidiană. Este vorba, evident, de tendinţe, predispoziţii, proporţii.Aspiraţia cititorului şi, în aceeaşi măsură, a scriitorului de a se dezlega, măcar o vreme, de mecanismele, normele şi legile alienante ale societăţii, s-a activat în circumstanţele politice şi sociale ale regimului opresiv comunist, care ne-a penetrat brutal intimitatea. Un viol naţional fără precedent în istorie.Cărţile de refugiu erau, cu predilecţie, cele de reverie. Ele îi dădeau acestei specii de cititori posibilitatea să trăiască sau să retrăiască - printr-un tipic proces de transvazare - iubiri nobile, răvăşitoare, romantice, cu sfîrşit frumos (precum cele din Colecţia "Romanul de dragoste"), să parcurgă fără paşaport ţinuturi îndepărtate, exotice, ori oraşe luminate şi cu vitrine luminate (precum cele din notele de călătorie ale celor ce voiajau, fie şi în misiune), să înfrunte alte primejdii decît aceea a pierderii locului la coadă (în aventurile colecţiilor "Cutezătorii" şi "Aventura"), să aibă în preajmă, o vreme, nu pe informatorul de la serviciu şi pe cel de pe palier, ci pe eroul puternic, demn, incoruptibil, hotărît să sfideze tirania - şi nu cu arma naţională a bancului. În loc de epilog. Pessoa semnează undeva aceste rînduri triste: "Am părăsit obiceiul de a citi. Aş putea citi pentru a învăţa sau din plăcere. Dar nu am nimic de învăţat, iar plăcerea pe care ţi-o dă o carte e una care poate fi înlocuită cu folos de ceea ce îmi oferă direct contactul cu natura şi observarea vieţii". Este greu de crezut că e vorba de reacţia nevrotică a intelectualului sastisit de literatură ori de cochetăria celui ce respinge pentru că iubeşte. Ori de vreo oboseală pasageră. Mărturia trebuie luată în serios, chiar şi numai pentru că exprimă cu francheţe ceea ce mulţi nu au curajul să recunoască. Ca toţi cei ieşiţi de curînd din închisoarea comunistă, noi, românii, nu ne aflăm însă în cea mai bună poziţie pentru a primi netulburaţi această opinie.