Mergeam la pădure, găseam vizuini de vulpi și puneam capcane (dar n-am prins nici una). Dar la pădure puteam merge doar în grup, cu „băieți mai mari“ (adică de 18-20 de ani) căci, din cîte am înțeles eu atunci (cu mintea mea de 9-10 ani), mamele care își lăsau fetele în drumeție la pădure erau speriate de „muncitorii de la schele“ (printre păduri erau și niscaiva sonde care extrăgeau petrol), că se mai întîmplaseră, cică, niște lucruri… Am mers o dată și la stînă la Valea Dulce (așa se numea satul, și eu citisem Hänsel și Gretel și credeam că o să găsesc acolo o căsuță din turtă dulce), cu verii mei, să ducem un berbecuț și o mia (sau mielușă; uite că oamenii de atunci și de acolo – îmi zic eu acuma – intuiau niște chestii de gender care îi făceau să se exprime corect și paritar). A durat mult drumul, tanti Leana (mama verilor mei de-al doilea) s a îngrijorat, căci știa precis cît durează să ajungi la stînă și înapoi. Dar durase mai mult pentru că verii mei (și în primul rînd Vasilică, cel mai mare, căruia cei doi frați mai mici și sora Cornelia îi ziceau „nenea“) au tot poposit pe drum să culegem coarne și porumbe, să-mi arate (că eu eram „băiat de la oraș“) care sînt ciupercile bune și care sînt alea otrăvitoare. Și-am făcut și-un ocol pe la izvorul cu apă sărată. Am ajuns cu bine înapoi, la tanti Ana (sora mamei), care între timp făcuse mîncare pentru rațe și gîște, băgase vaca și vițelul în grajd (am poze cu vițelul; era „al meu“ – cît stăteam acolo în vacanță, două-trei săptămîni, pentru că eram cel mai mic; mi s-a spus să am grijă de el; și aveam) și ne-aștepta cu apa încălzită pe vatra din bucătăria de vară, că nu se cădea cu nici un chip să ne culcăm nespălați.

Și tocmai se pusese atunci, pe stîlpul din fața poieniței care despărțea cele 10-12 case din partea aceea de sat, un bec. Și lumea era mulțumită că putea să-și prelungească și pe-ntuneric obiceiul de a ieși pe băncuța din fața porții. Așa că, după ce se-ntuneca, ne adunam cu toții – adulți și copii – acolo, sub stîlpul cu bec. Adulții vorbeau de-ale lor, copiii inventau jocuri ad-hoc, pînă ne chema tanti Ana să ne spălăm și să ne culcăm.

Și mă enerva atunci Vuța (o chema Silvia – Silvuța, Vuța), că se tot băga în sufletul meu și nu pricepeam de ce. Era o fată drăguță, cu ochi mari, care tot venea după mine cînd eram cu toții, în poiană sau în pădure, și mă-ntreba dacă îmi place acolo, la țară, iar mie chiar îmi plăcea și nu pricepeam de ce mă întreabă. Așa că – nu mi mai amintesc precis – i-am zis Vuței un „Lasă-mă-n pace“ ferm și clar. Îmi plăcea mult de fratele ei mai mare (14-15 ani), căci mă lua la pescuit în heleșteul lor (da, aveau un heleșteu în fundul grădinii), unde pescuiam în general „fîțe“, dar uneori mai pica și un „cărășel“. Și într-o zi, cînd tanti Ana mi-a spus „Vezi că au venit țiganii cu șatra în sat, să nu pleci din curte“ (și vecinele ziceau același lucru, și în ziua aia nu ieșise nici un copil în poieniță, ca de obicei), fratele Vuței a venit să mă cheme la pescuit în heleșteu, iar apoi mi-a zis, misterios: „Vrei să-i vedem pe țigani?“. Și-am zis da. Și ne-am strecurat amîndoi prin lanul de porumb pînă am ajuns într-un loc de unde putem vedea malul gîrlei (n-am știut niciodată cum se numea pîrîul ăla, toată lumea i zicea „Gîrla“), unde erau multe căruțe cu coviltir și cai frumoși, de toate culorile, cum n-am mai văzut niciodată după aia (ceva-ceva, totuși, am văzut mai tîrziu, în filmul lui Emil Loteanu Șatra, dar – cinstit vorbind – nu se compară cu ce am văzut cu ochii mei, ascuns în lanul de porumb împreună cu fratele Vuței).

Și – să nu uit. Pe dealul de lîngă biserică, unde creșteau în libertate mărăcini, iar noi, băieții, ne făcuserăm săbii de lemn cu care ne luptam cu mărăcinii ca și cum ar fi fost „aliens“, monștri, species (habar n a-veam eu de chestiile astea, le-am descoperit mai tîrziu în filmele americane), era un nene care locuia într-o căsuță mică, de o cameră, care săpa de-a lungul și de-a latul dealului în căutarea unei comori pe care – cică – o îngropaseră acolo strămoșii lui. În fiecare an, constatam că erau săpate noi șanțuri. Noi, copiii, ne făceam în minte tot felul de povești, vedeam în fața ochilor mult aur și ne închipuiam că, în locul căsuței modeste de o cameră (din chirpici), o să apară la un moment dat un mic castel, după ce „nebunul satului“ o să găsească comoara. Dar nu ne puteam apropia, că „individul“ cu pricina punea cîinii pe noi – așa ne ziceau adulții din sat.

Asta a fost, pentru mine, „vacanța ideală“, cîțiva ani la rînd. În comuna Podenii Noi, județul Prahova. De atunci încoace, am avut parte doar de „vacanțe reale“. Pe care le știe toată lumea.

Foto: C. Slincu, flickr