Despre problematica ţăranului şi imaginea lui în cultura română s-a scris pînă la saturaţie în diverse epoci istorice. Nu este în intenţia acestui scurt articol să recapituleze succesiunea momentelor notorii în care reprezentarea satului şi a ţăranului în literatură, de exemplu, a fost marcată cînd de impulsuri intens idilizante (la Alecsandri, Coşbuc, Sadoveanu, sămănătorişti, gîndirişti etc.), cînd realist-demitizante (la Rebreanu, Preda ş.a.).

În contrast cu aceste constructe culturale hrănite de diverse estetici şi ideologii, limba vorbită fixează într-un mod mai frust, în cuvintele şi expresiile sale, un stereotip social în genere negativ al ţăranului trăitor la sat ori strămutat la oraş. Perspectiva este, evident, cea distanţatoare şi critică a orăşeanului care se situează pe o poziţie netă de superioritate. Materialul lingvistic reflectă, aşadar, o opoziţie de ordin socio-cultural, mai puternică în trecut, dar evidentă şi astăzi în spaţiul românesc, între formele de vieţuire tradiţional ţărăneşti şi cele urbane, care au cunoscut alte ritmuri de dezvoltare mai ales începînd cu secolul al XIX-lea, în condiţiile unei puternice deschideri spre Occident. 

În limbajul colocvial, cuvîntul ţăran a căpătat treptat conotaţii negative, ca de altfel şi omologul său din limba rusă mojic, care s-a degradat de la sensul său primar de „sătean, agricultor“ la cel secundar de „om necioplit, needucat“. Astfel de schimbări semantice explicabile prin natura raporturilor sociale dintre diverse categorii de persoane sînt numeroase în istoria limbilor, aşa cum arăta Al. Graur într-un studiu din 1970. Cîteva exemple relevante ar fi: mitocan – „locuitor al unui metoc, mică mănăstire din vecinătatea alteia mai mari“, apoi „om fără educaţie“; şleahtă – „nobilime polonă“, ulterior „adunătură de ticăloşi“; burghez – „locuitor al unui burg“, devenit „om egoist, obtuz, antiartistic“ ş.a. 

În limba română, cuvîntul ţăran numeşte în limbajul orăşeanului un „om bădăran, mojic, mahalagiu“, lipsit de educaţie, sens prezent şi în frazeologismele peiorative: a fi de la ţară/a te purta ca la ţară, adică „fără maniere adecvate, simplu, rudimentar“. Sensul depreciativ este amplificat în derivatul augmentativ ţărănoi, resimţit aproape ca o invectivă, în adjectivul ţărănos „lipsit de maniere, prost-educat“ ori în substantivele sinonime ţărănie/ţărăneală cu sensul de „bădărănie, grosolănie“. Este interesant de observat că termenul ţăran, prezent de multă vreme în limba vorbită, se menţine în uz şi în argoul actual al tinerilor unde convieţuieşte cu mai recentul cocalar, care trimite însă la o cu totul altă categorie socială de factură eminamente urbană, caracterizată prin prost-gust, lipsa educaţiei şi etalarea ostentativă a condiţiei materiale. 

În limba mai veche, cuvîntul ţăran avea şi alte sinonime peiorative, căzute astăzi în desuetudine. Referinţa negativă se realiza, ca şi în cazul multor etnonime, prin aluzia la anumite deprinderi culinare sau elemente de vestimentaţie tipice: unul dintre sinonime este mămăligar – „mîncător de mămăligă“, iar celălalt opincar – „purtător de opinci“. De altfel, termenul opincă avea în trecut şi sensul colectiv de „ţărănime, oameni de rînd“, ilustrat şi de expresia familiară a fi din opincă „a fi de origine ţărănească, a fi de extracţie joasă“, sinonimă cu a fi neam de traistă, în care elementul emblematic este un alt obiect tipic al vieţii ţărăneşti: traista sau straiţa. În argou găsim atestată o altă expresie ironică – a-ţi lăsa opincile la barieră, care sancţionează de data aceasta strămutarea ţăranului la oraş şi încercarea lui nereuşită de a-şi masca adevărata origine: ţăranul îşi leapădă, la bariera de intrare în oraş, încălţările tipice, dar nu şi proastele obiceiuri. 

Limba vorbită este „populată“ şi de o serie de personaje generice, care poartă nume proprii tipic ţărăneşti cu valoarea unor porecle ce satirizează în principal tipologii umane şi comportamente ale mediului rural. Multe sînt înregistrate şi comentate de Aurel Candrea într-un studiu de pionierat – Poreclele la români, publicat la sfîrşitul secolului al XIX-lea de Iorgu Iordan în Stilistica sa aplicată limbii vorbite în maniera lui Charles Bally, de Alexandru Graur în varii studii ori de Stelian Dumistrăcel în cercetările sale asupra frazeologiei. Unele nume sînt precedate de apelativele populare nea (formă trunchiată din nenea) şi ţaţă, ambele folosite la origine în sistemul ţărănesc de adresare familială: Nea Gheorghe – „om simplu, grosolan“, cu varianta sa mai recentă Nea Caisă; Să vorbească şi nea Ion, că şi el e om, expresie care vizează amestecul prostesc, inoportun în vorbă; Ţaţa Frosa sau Marghioala, întruchipare a „prostului gust, a mahalagismului feminin“; Hop şi eu cu ţaţa Lina / tronc Marico „persoană îndrăzneaţă, cu tupeu“. Citez selectiv alte cîteva expresii care vizează defecte sau situaţii generice: Mă, nu fi Naie! „prototip al prostiei“; a face pe Ghiţă-n porumb / a face pe Tănase / a fi de lemn Tănase, ironizare a omului ipocrit, care se face că nu înţelege; a umbla teleleu Tănase – „om vagabond, pierde-vară“; ca Ieremia cu oiştea în gard, expresie a prostiei şi inadecvării la real; vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă – „supunerea silnică la o constrîngere“; Ce mi-i baba Rada, ce mi-i Rada baba/Ce mi-i Tanda, ce mi-i Manda/aceeaşi Mărie cu altă pălărie – „lipsa oricărei schimbări“; satul lui Cremene – „sat fără rînduială“ ş.a.

Oana CHELARU-MURĂRUŞ este profesor la Catedra de Lingvistică a facultății de Litere, Universitatea București și directoare a Cursurilor de vară de Limba și Literatura Română.