Debutul meu în viaţa de cetăţean al patriei (odată cu intrarea în clasa I) a fost dilematic. Ba chiar bulversant. De primul 1 Martie, părinţii mi-au spus destul de sec: „Vezi că ar fi bine să-i iei ceva frumos tovarăşei învăţătoare, că aşa se face“. Şi, pentru că aveam proaspătă în minte povestea cu fata moşului şi fata babei – din care am reţinut că e bine să alegi „cutia mică şi urîtă“, pentru că în „cea mare şi frumoasă“ sînt balauri –, am acţionat în consecinţă. Cadourile au ajuns la tovarăşa destul de haotic. Cele din cutiile mari – la început, astfel încît, în scurt timp, catedra devenise o baricadă aproape de netrecut. Am mers şi eu, aproape printre ultimii, cu un minuscul ghiveci cu trei ghiocei. Sigur, pusesem suflet cînd i-am cumpărat şi investisem în ei, cu mintea de „copil cu cheia de gît“, toată simbolistica aferentă primăverii, a renaşterii naturii... A fost prima ocazie în care am simţit umilinţa. Mi-a fost ruşine. Am ajuns acasă tristă şi am început să le reproşez părinţilor: „Trebuia să îmi spuneţi cum se face! Ceilalţi copii au dus cadouri mari, iar eu – un amărît de ghiveci...“.

Povestea îmi stăruie încă în minte şi mă face să înţeleg, în orice context, diferenţa între „atenţie“ şi „şpagă“. Prima este acel ceva pe care îl dai din inimă, fără să aştepţi ceva la schimb, dar care te poate face să te simţi penibil oricînd – Îţi dau pentru că îmi e drag de tine. A doua este acel ceva pe care îl dai rece, raţional, pentru a-i impune celuilalt atitudinea pe care o doreşti tu – Îţi dau pentru că vreau să fiu servit.

Despre şapgă s-ar putea scrie oricînd cu abundenţă de detalii. Cît despre un sfîrşit al ei, acesta nu se întrevede pentru că ne-a intrat în minte, în celule. Face parte din noi şi a devenit un gen de obişnuinţă fără de care nu ne mai putem percepe pe de-a-ntregul. Spun asta pentru că, mergînd la o clinică pentru analize – plătite, desigur –, m-am surprins cu mîna în portofel pentru un ceva în plus. Pentru o atenţie. Pentru o şpagă. De aici, de la gestul de a da cu certitudinea autoindusă că altfel nu se poate, pînă la gestul de a pretinde nu este deloc mult. Singura problemă rămîne faptul că puţini sînt cei aleşi, aceia care pot pretinde, şi poate şi mai puţini aceia care refuză cu înverşunare să dea. Din acest punct de vedere, nomenclatorul profesiilor din România ar putea avea o clasificare în plus, probabil cea mai pragmatică. Meserii în care ţi se dă, meserii în care nu ţi se dă. Şi, pornind de aici, facultăţile ar putea fi mai clar împărţite, iar angajările ar putea avea criterii adaptate în consecinţă... România s-ar putea numi Şpagomania, iar stema ţării ar putea fi un plic în care zac cîteva bacnote. La limită, pentru a scoate ţara din criză, am putea pune o cotă unică pe şpagă, să se mai adune ceva de-o reţetă compensată pentru care, oricum, se va da şpagă. Să facem un referendum pe această temă. Dar s-ar putea să trebuiască să dăm şpagă pentru ca el să aibă loc.