Figura lui Torquato Tasso (1544-1595), probabil cel mai reprezentativ autor italian din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, poartă şi astăzi, cel puţin în ochii publicului larg, nimbul interpretărilor romantice clișeizante, care au văzut în el deopotrivă un geniu însingurat şi o victimă a bolii şi a tiraniei. Mai puţin exaltaţi şi mai lucizi decît predecesorii lor, criticii de dată recentă au ales să descifreze sensibilitatea tassiană (de o factură aparte, fără îndoială) mai degrabă în contextul acelei e­poci de prefaceri şi instabilitate care a fost apusul Renaşterii italiene. Viaţa autorului se desfăşoară sub semnul declinului politic al splendidelor curţi din Peninsulă, care strălucesc decorativ în marşul lor spre golirea de o reală putere politică şi la care poetul veşnic peregrin regăseşte prea puţin din consistenţa şi echilibrul de odinioară. Recluziunea de şapte ani în spitalul Sant’Anna este şi ea emblematică: cu puseurile sale incomode de fervoare religioasă, poetul în delir riscă să atragă atenţia curiei romane asupra curţii din Ferrara, în condiţiile în care mama ducelui Alfons al II-lea d’Este, principesa Renée a Franţei, este de confesiune calvină, iar în anturajul ducelui se află minţile cele mai nonconformiste şi mai iscoditoare, bucurîndu-se de o libertate greu de găsit altundeva în Italia Contrareformei catolice. Climatul mişcării împotriva Reformei protestante marchează puternic destinul lui Tasso: cel mai frapant episod este acela cînd, interiorizînd suspiciunile religioase ale vremii, poetul se autoacuză de erezie înaintea tribunalului Inchiziţiei, dar absolvirea, în loc să i risipească dubiile, i le adînceşte. În fine, epoca sa este dominată de o teamă difuză de pericolul expansiunii otomane în Europa, cu care Tasso se confruntă în 1558, cînd cu greu reuşeşte sora sa să scape cu viaţă dintr-o incursiune otomană la Sorrento. Copil ­fiind, ascultă istorisiri despre faptele eroice ale cruciaţilor, iar victoria de la Lepanto din 1571, cînd Liga Sfîntă zdrobeşte flota otomană, marchează un moment de răscruce, poate mai mult din punct de vedere psihologic decît politico-strategic, în imaginarul colectiv.

Tasso este, prin urmare, martorul unui moment istoric ale cărui contradicţii, tulburări şi aspiraţii se răsfrîng în special în capodopera sa, Ierusalimul eliberat, poem eroic a cărui elaborare i-a ocupat toată viaţa. Prima schiţă datează din anul 1560, proiectul fiind reluat în 1567, apoi în 1573, cînd poemului i se dă titlul de Goffredo (italienizînd numele lui Godefroy de Bouillon, unul din conducătorii primei cruciade). Tasso îl termină în 1575, îl prezintă spre revizuire celor mai de seamă cărturari ai vremii sale, iar în 1577 pune punct Ierusalimului eliberat. Este publicat în 1581 şi 1584, declanşînd o polemică vivace în rîndul teoreticienilor literari împărţiţi în susţinători ai poemului cavaleresc ilustrat de Ludovico Ariosto şi partizani ai poemului eroic de inspiraţie clasică propus de Tasso. În fine, considerînd că opera sa cuprinde prea multe derapaje sentimentale, în 1593 Tasso o rescrie într-o variantă mai rigidă, intitulată neliniştitor Ierusalimul cucerit.

Cu Ierusalimul eliberat, Tasso îşi propune o operă solemnă, conformă canoanelor clasice, în care să se regăsească idealuri eroice, sacrificiu, autentic spirit religios şi un model de erou, Goffredo di Buglione, care să întruchipeze conducătorul înţelept şi pios căruia îi este atribuită o misiune sacră, şi totodată o operă care să evoce un moment de glorie a creştinismului, în condiţiile impasului în care se afla Biserica Catolică după Conciliul de la Trento şi ale eşecului stăvilirii luteranismului. În contextul dublului pericol extern şi intern, al atacurilor otomane şi al schismei protestante, rătăcirile cruciaţilor lui Tasso şi dificila victorie repurtată de ei reflectă greutatea regăsirii consensului religios. În jurul Ierusalimului se înfruntă forţele binelui şi răului, arhanghelii şi demonii care pun umărul la victoria unei tabere sau a celeilalte, într-o luptă care cuprinde întreg universul şi în care ideea de dreptate, deşi nu rareori umbrită de ispitirile la care sînt supuşi eroii creştini, apare indiscutabil biruitoare.

Astăzi, Tasso atrage, mai puţin prin avîntul religios, prin fericita uniune dintre miraculosul de factură creştină şi istorie, prin îmbinarea dintre ficţiune şi adevăr, şi mai mult prin ceea ce este ambiguu, neexprimat sau reprimat în opera sa: tensiunea dorinţelor perpetuu frustrate şi impulsul evadării în paradisuri artificiale efemere, ameninţate invariabil de năvala unei realităţi care cere jertfirea aspiraţiilor personale spre binele colectiv, indiferent de suferinţa individului. Însă mirajul redobîndirii prin luptă a Ierusalimului, centrul sacru cu o puternică simbolistică spirituală şi religioasă, atingea coarda cea mai sensibilă a contemporanilor poetului. Ierusalimul eliberat era, în fapt, visarea cu ochii deschişi a depăşirii divergenţelor, a unificării tuturor aspiraţiilor şi a reconcilierii totale sub semnul crucii, pe care realitatea nu putea să nu le contrazică. 

Corina Anton este lector dr. la Secția de italiană a Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București.