Există nenumărate mituri legate de așa-zisa vîrstă de mijloc, cînd, la 40 de ani, speri că mai ai încă pe atîta de trăit și cînd te trezești, vrînd-nevrînd, evaluîndu-ți viața și, inevitabil, comparînd-o cu a celorlalți din generația ta. Cel mai adesea se întîmplă ca ceilalți să aibă o casă mai mare, o mașină mai scumpă, o carieră mai strălucitoare cu un venit mai consistent, o relație mai longevivă, dacă nu chiar familie cu copii, unii deja la școală... Și fandacsia-i gata!

Adevărul este că literatura de specialitate încă nu știe ce înseamnă și ce presupune vîrsta de mijloc, considerată deopotrivă un mit, un punct de incidență a crizei și un apogeu al vieții. Oricum ar fi, ideea (crizei) vîrstei de mijloc, ideea reprezentării unui punct median pe axa existenței, este la îndemînă: și atractivă, și comodă. Pare că explică și justifică multe: ambiții, oportunități, constrîngeri, realizări, eșecuri, resemnări, amînări, reconsiderări.

Cert e că vîrsta de 40 de ani reprezintă o bornă mentală, biologică și socială diferită de cea experimentată de părinții noștri. La vîrsta mea de acum, părinții mei aveau deja un copil cu buletin, mergeau la tratamente în stațiuni balneo-climaterice pentru a-și trata diverse beteșuguri dobîndite prin fabrici și uzine și așteptau pensia pentru a se muta (înapoi) la țară. Pentru părinții mei, viața mea de acum nu doar că nu a respectat traseul standard care țintea către o stare cumva terminală (serviciu militar, job, căsătorie și copil pînă la vîrsta de 30-35 de ani, pensie), dar nu are prea mult sens: nu mă aflu într-o relație stabilă, nu merg la serviciu, călătoresc întruna, stau toată ziua cu ochii-n telefon „și uite-așa îți trece viața fără să fi făcut nimic”.

Dar ce să fi făcut neapărat pînă la vîrsta de mijloc? Există o rețetă universală de succes, de împlinire existențială ce ar fi putut fi atinsă negreșit pînă la jumătatea vieții? Ar (fi) trebui(t) să trăim toți la fel? Și, for that matter, ce înseamnă vîrsta de mijloc acum, în plină (și universală) criză pandemică/climatică/politică? Mai contează?

Dacă privesc în jur, există în viața prietenilor mei congeneri la fel de multe asemănări cît și deosebiri. Unii sînt căsătoriți, alții sînt celibatari, divorțați sau trăiesc în concubinaj/parteneriate. Unii au copii (inclusiv în custodie sau în plasament), alții nu încă (deși se străduiesc și investesc financiar) sau nici nu vor să aibă. Unii au job-uri solide, bănoase și epuizante, eventual și credite mari. Alții sînt antreprenori sau freelancer-i, unii chiar mai primesc ajutor de la părinți, sau continuă să studieze, primind burse post-doc. Unii sîntem, din fericire, sănătoși (cel mult ne-am pus ochelari, am început lucrări dentare, ne dăm cu gel pe șale, luăm vitamine) sau poate doar depresivi, alții au murit deja în preajma vîrstei de mijloc de infarct, cancer, COVID.

Dacă acceptăm borna simbolică a vîrstei de mijloc, fie că simțim o anume presiune, fie că o facem de dragul unei evaluări necesare, ne întrebăm oricum dacă avem cea mai bună dintre vieți. Și ce (mai) înseamnă asta?