Thales din Milet ar fi spus, în jurul anului 600 î.Hr: „Cine-i fericit? Acela care are trup sănătos, spirit iscusit și fire educată.“ Probabil că poetul roman Juvenal l-a parafrazat pe acesta cînd a scris, după șapte secole: „Dacă e vorba să le ceri zeilor ceva și să le aduci prinoase la altare măruntaie și cîrnăciori sfințiți de la purcel alb de lapte, trebuie să-i rogi să-ți dea o minte sănătoasă într-un corp sănătos.“ Astăzi, Mens sana in corpore sano a devenit un dicton în care accentul cade pe corporalitate, fiind folosit ca îndemn îndemn la cultivarea formei fizice.

Desigur, nu vechii greci au inventat „sportul“, pregătirea fizică în scopuri militare este atestată și la egipteni, chinezi etc. Însă grecii sînt cei care au transformat activitatea fizică într-un mijloc de educație (paideia), care să modeleze corpul și spiritul, cu scopul de a forma cetățeni „buni și frumoși“ (kalokagathia), pregătiți pentru luptă și gata să apere cetatea. Grecii nu au avut un termen unic, pentru a denumi toată gama de exerciții și probe fizice specifice, dar sînt la originea practicii gimnasticii (gymnastikê – provenind din adjectivul gymnós – gol, nud; cu referire la obiceiul atleților de a exersa fără veșminte). Gimnastica a fost considerată de către autorii clasici ca o activitate necesară dezvoltării estetice și atletice a corpului, în vederea armonizării acestuia cu spiritul. O spune și Aristotel: „Este limpede că educația deprinderilor este anterioară celei a rațiunii, precum și faptul că educația corpului este anterioară celei a intelectului, rezultă din aceasta că copiii trebuie încredințați unui maestru de gimnastică și unui paidotrib.“

Exercițiile fizice erau practicate în palestre, un fel de școli private de educație fizică destinate băieților între 12-16 ani, dotate cu terenuri, săli pentru exerciții, vestiare și băi. Copiii exersau alergarea, aruncarea discului sau a suliței, săritura în lungime, lupte corp la corp, boxul. Fetele erau excluse de la aceste exerciții. Palestra era condusă de un paidotrib – precursorul profesorului de educație fizică – un specialist care trebuia să fie nu numai un bun pedagog, ci și să dețină cunoștințe medicale și igieniste. Pregătirea fizică a adolescenților (efebilor) și a adulților continua în gimnazii, instituții emblematice ale vieții orașelor grecești. Aceste așezăminte publice aveau în dotare complexe de clădiri, săli prevăzute cu instalații destinate exercițiilor, terenuri de antrenament, piste de alergare. Aici se antrenau atleții, în spiritul competiției (agôn), pentru a participa la jocurile și întrecerile locale, dar și cele panelenice sau la Jocurile Olimpice, fără a fi neglijată și dimensiunea militară.

În Roma antică, educația fizică era subordonată în primul rînd scopurilor combative, formării războinicilor capabili să lupte și să reziste efortului și privațiunilor din expedițiile militare. În rîndurile aristocrației, activitățile fizice aveau și o dimensiune hedonistică, similară fitness-ului din zilele noastre, pentru menținerea condiției fizice și a sănătății. Într-una din scrisorile sale, Plinius cel Tînăr descrie, plin de admirație, stilul de viață al prietenului său, Spurinna, în vîrstă de 77 de ani: după ce se trezește, obișnuia să citească în pat, apoi se plimba trei mii de pași „impunîndu-și astfel un exercițiu, atît pentru trup, cît pentru spirit.“ Revine acasă și reia lectura, apoi se urcă într-un car și parcurge șapte mii de pași, mai merge pe jos încă o mie. Se reîntoarce în camera de lucru și scrie poezii, face baie, se plimbă la soare și face exerciții îndelungi cu mingea.

În Evul Mediu apar noi reprezentări ale corpului. Pentru biserica creștină, calea spre perfecțiunea spirituală presupunea abstinența, prigonirea și mortificarea corpului prin ascetism. Totuși, educația fizică juca un rol important în formarea tinerilor cavaleri, care trebuiau să-și demonstreze forța fizică și curajul la turniruri sau în război. La 14 ani, fiii de nobili deveneau scutieri și erau trimiși pentru a-și începe pregătirea fizică intensă la castelele suzeranilor sau ale prietenilor.

În Renaștere, umaniștii redescoperă concepțiile antice despre educație, și în particular, despre educația fizică. Aceasta este reabilitată de nume ilustre, precum Montaigne, care vorbește despre idealul armoniei dintre trup și suflet: „Înseși jocurile, deprinderile trupești vor face parte din învățătură: alergarea, lupta, muzica, dănțuirea, vînătoarea, mînarea cailor și mînuirea armelor. Eu vreau ca înfățișarea cuviincioasă și purtarea între oameni să ia chip deodată cu sufletul. Nu se clădesc un suflet și un trup, se face un om și nu trebuie făcut pe din două.“ În anul 1569, medicul italian Mercurialis publică tratatul De arte gymnastica în care inventariază exercițiile și jocurile Antichității clasice, dar și cele contemporane lui, descrie valoarea terapeutică și efectele acestora asupra corpului.

În cartea Le Corps redressé: histoire d’un pouvoir pédagogique (1978), Georges Vigarello, specialist în istoria corpului, se ocupă de formele educației fizice prezente în Epoca Luminilor. Filozofia raționalistă a promovat concepția unui corp maleabil, care poate fi ameliorat, modelat, ceea ce a dus la noi principii ale educației corporale. J.-J.Rousseau, în Émile (1762) a insistat asupra necesității educației fizice în copilărie: „Este o eroare vrednică de plîns să-ți imaginezi că exercițiul corpului poate face rău operațiilor spiritului; ca și cum aceste două operațiuni n-ar trebui să meargă la unison și una n-ar trebui să dirijeze întotdeauna pe cealaltă!“

Tot acum asistăm la apariția primelor metode de educație corporală. Medicul suedez Jacques Ballexerd folosește pentru prima dată denumirea de „educație fizică“ în cartea sa Dissertation sur l’éducation physique des enfants (1762). Sînt descrise noi mișcări fizice, care pun în joc musculatura și osatura într-un mod sistematic, orientat din punct de vedere anatomic. Corpul copilului devine ținta acestei noi pedagogii, al cărei scop era corectarea defectelor fizice și optimizarea sănătății.

Vigarello arată că pe la începutul sec. al XIX-lea: „Exercițiul devine o activitate corporală cu totul nouă: o activitate precis codificată, ale cărei mișcări se geometrizează și ale cărei rezultate se calculează.“ Educația fizică pătrunde în gimnaziile din Anglia, Franța, Suedia etc. Exercițiile au ca finalitate modelarea corpului copiilor: rotirea umerilor sau a trunchiului, genuflexiuni, pas de marș în cadență, mișcări ritmice. Statul preia sarcina educației corporale a elevilor. În 1809, sistemul educațional prusac integrează gimnastica în curriculumul școlar, iar în 1869, gimnastica devine obligatorie pentru băieții din învățămîntul primar și secundar francez.

Profesorii de gimnastică sînt responsabili cu crearea „corpului dresat“ (M. Foucault), care se supune și răspunde la comenzi. Elevii, îmbrăcați uniform, în șort, maieu, espadrile sînt adunați pe terenul de sport, unde urmează o succesiune riguroasă de exerciții: încălzirea, tururi de platou, exerciții ale mîinilor, alinierea pe patru rînduri, după înălțime, efectuarea unor mișcări de bază, comandate de instructor: în picioare, în genunchi, pe vine, alungiți pe spate etc.

Dresajul corporal întipărește adînc diversele mișcări în memoria kinestezică a elevilor. Marcel Mauss, în celebrul său studiu, Tehnicile corpului (1936) își amintea că profesorul lui de gimnastică l-a învățat să fugă cu mîinile lipite de trunchi „mișcare complet contradictorie tuturor mișcărilor corpului în timpul alergatului; a trebuit să văd cursele de alergători sportivi din 1890 pentru a înțelege că se poate fugi și altfel.“

Acest travaliu asupra corpului băieților a avut și o componentă militară: educația fizică produce un corp bine disciplinat, cultivă virilitatea, animă sentimentele patriotice, formează viitorii soldați. După înfrîngerea suferită în războiul cu Prusia, francezii înființează „batalioanele școlare“ (1881), în care elevii primesc o educație pre-militară (în Franța, educația fizică școlară a fost subordonată Ministerului de Război, pînă în 1927). Întrepătrunderea elementelor militare cu educația fizică școlară s-a manifestat și în România: în 1879, după Războiul de Independență, a fost înființată organizația „Micii dorobanți“, elevii primind o instrucție fizică și militară (cu arme de lemn) precum și o educație civic-patriotică.

Corpul disciplinat și modelat prin exerciții de la sfîrșitul sec. al XIX lea nu este totuna cu corpul sportiv. Sportivizarea educației fizice are loc abia în anii ’50-’60 ai sec. XX. Sportul modern se naște tot în context școlar (mai ales în colegiile engleze), printr-o mai mare libertate acordată jocului liber, competiției, depășirii limitelor corpului. Educația fizică este prescriptivă, presupune mișcarea fixă, exercițiul efectuat într-o ordine precisă, sincronizare, dozarea efortului. Sportul este mai complex, presupune antrenamente severe, caută în primul rînd performanța și palmaresul. Mai presus de abilitățile corporale puse în slujba sănătății, cultivate de educația fizică, practicarea sportului are ca valoare centrală conceptul nobil de fairplay

Alexandru Ofrim este conf. univ. dr. și predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, 2011.