Leoaica tînără, iubirea,

e ea, acum, îmblînzitoare

de leii ce se pierd cu firea

cînd o adulmecă,-n plin soare,

păşind alene prin savană

pe sub arbuşti a căror umbră

este anemică şi vană,

iar Afrodita se preumblă

încoa şi-ncolo, goală, pînă

ce, să i se aşeze,-o lasă

un leu în greabăn şi, cu-o mînă,

în coama lui, – căruia-i pasă

de ea, ce nu-i din neam de fiare,

uitînd că el are lungi colţi

şi se cunoaşte după ghiare*

că-i leu, – dar iată-l, pe sub bolţi

de viţă nobilă, ca, după

ce duce-i-o lui Dionis,

în dar, să bea şi el din cupă

precum i se va fi promis.

 

[Ş. F.]