Copilăria tăietorului de frunză la cîini

Publicat în Dilema Veche nr. 790 din 11-17 aprilie 2019
Copilăria tăietorului de frunză la cîini jpeg

Aș fi putut să scriu despre însemnătatea magico-simbolică a copacilor în satul vechi românesc. Aș fi putut să scriu despre experiențele mele de etnolog pe teren, despre poveștile adevărate cu Muma Pădurii care fură somnul copiilor cuminți și îl dă fiului ei din scorbură, sau despre vînzarea rituală – la umbra frasinului – a copilului bolnav de moarte și însănătoșirea lui ulterioară, sau despre crucile de jurămînt din Oltenia, care cer iertare pentru promisiunile uitate, după moartea cuiva drag, sau despre aparițiile miraculoase ale icoanei Maicii Domnului, din trunchiul unui copac, și construirea în acel loc a unei biserici sau mînăstiri, sau chiar despre viața secretă a copacilor, așa cum am descoperit-o în paginile cărții pădurarului Peter Wohlleben.

Dar n-am să o fac. Prefer să mă refer la orașul copilăriei și tinereții mele și la felul în care ne trăiam noi, cei de vîrsta mea, relația cu copacii străzii în secolul trecut (na, c-am zis-o și pe-asta!).

Pe vremea cînd încă nu-l puteam pronunța pe rrr, ca să stau cuminte mi se dădea o foarfecă boantă, cu îndemnul să tai frunze la cîini. Mama se gîndise că nu-mi strica exersarea manualității fine, a răbdării și a grijii responsabile față de animale. Și, nu în ultimul rînd, spera să plîng mai puțin cînd eram luată peste picior. Apoi am început de capul meu să traforez frunzele între nervuri – un plin, un gol –, acțiune din care rezultau un soi de pene verzi; așa am învățat simetria și compoziția plastică. Toamna, bunica ne trimitea să adunăm frunze de pe jos (ce minunate covoare de frunze erau pe trotuare sau în parcuri și cum ne mai tăvăleam în ele), iar noi alegeam frunzele cele mai mari și mai viu colorate, pentru acasă. Bunica le călca cu fierul de călcat și le punea în vase de alamă, ca decor colorat de iarnă. Împreună cu verii mei adunam ghinde și castane de pe trotuarele din cartier, cu care construiam apoi animale, soldăței și tot felul de jucărioare cu ajutorul bețelor de chibrit. În clasele primare am început primele încercări de pictură, alături de copiii din vecini pe maidanul cu corcoduși înfloriți; mult mai tîrziu am descoperit că reinventaserăm pointillismul, dar atunci maidanul devenise deja terenul de sub clădirea Televiziunii Române. Îmi amintesc că aproape în fiecare curte de pe strada mea era un vișin sau un cais. Furam vișine cocoțată pe gardul vecinilor, iar din caisul nostru păstram doar sîmburii, ca să îi mănînc iarna la gura sobei, convinsă că sînt migdale. Am crescut pe stradă printre tei și plopi. Acum mă uit în jur și mă minunez de cît de repede s-au înălțat platanii sădiți de primărie în locul plopilor bătrîni. Și cît de puțin mă pot împrieteni cu fasonul lor eurocanadian, cu accent străin. Și cu atît mai puțin mă pot împăca cu căpușele lor – românești, că doar nu le-or fi adus cu ei în valize.

În ciuda intimității cotidiene cu arborii de oraș, nu prea știam mare lucru despre ei. Puteam să-i recunosc și să-i numesc, știam să deosebesc în parc conurile de brad lungărețe și lipicioase de cele de pin, în formă de con geometric, zdravene și bune de folosit pe post de minge, dar nimic din afara informației empirice. Acum știu tot mai mult, dar trăiesc tot mai departe de copaci. Frunzele și ghindele lor sînt adunate cu mătura sau cu tunul cu aer de către mase întregi de oameni plătiți exclusiv pentru asta, crengile bătrîne sau strîmbe sînt tăiate în fiecare toamnă și primăvară, în așa fel încît coroana li se ridică tot mai departe de pămînt și de mine.

Astăzi trăiesc într-un București „civilizat“, aparent mai ușor de întreținut, aflat într-un proces haotic de modernizare, o așezare care nu mai produce (sau își ascunde pudibond) resturile vegetale în fiecare toamnă, un „oraș beton“. Centrul își împinge murdăria spre margini, iar fragmentele de natură vie se refugiază în periferii. Cred că, din păcate, specificitatea Bucureştiului a devenit total incompatibilă cu starea de urbanitate către care se îndreaptă (pe apipăite).

Privesc în fiecare dimineață în care mă scoate cîinele la plimbare cum tinerii care se întorc de la alergare își îmbrățișează copacul preferat și stau așa, lipiți ca o a doua scoarță pe trunchiul bătrîn, pînă ce se reîncarcă de energie. Aproape că îmi fac milă acești copaci vampirizați din dragoste. Dar ei măcar sînt încă în viață.

Copacii străzii, în schimb, s-au refugiat pe Facebook. Pomii înfloriți, culcați la pămînt de buldozerele care pregăteau terenul pentru o nouă betonare, au devenit imagine-simbol și au suscitat comentarii indignate sau disperat-resemnate. De la „ăștia ne ciuntesc toți copacii din țară“, prin „vegetație sfîrtecată așa cum se cuvine la vitejii daci“, pînă la „brand de țară: primăvara la români este sezonul distrugerii vegetației“, reacțiile se înlănțuie ca într-o terapie sonoră – nu pentru copaci, ci pentru oamenii rămași orfani de natură. 

Ioana Popescu este etnolog.

Foto: wikimedia commons

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.