Am fost un copil dorit cu disperare. Un dar de la Dumnezeu. O minune cerească. O binecuvîntare fără margini. O comoară. Un diamant. Un geniu. Exact acestea sînt cuvintele pe care mama le folosește atunci cînd își amintește de mine, bebeluș în primele zile de viață. Dar știți vorba aia veche: greu nu e să ajungi în vîrf, ci să te menții acolo. Ei bine, eu m-am născut cocoțată în cel mai înalt dintre vîrfuri și tot ce-a trebuit să fac în viață a fost să am grijă să rămîn acolo. Orice mișcare, firește, îmi periclita poziția privilegiată.

Venită pe lume la începutul ultimului deceniu al comunismului, am crescut în întunecații ani ’80, într-o oază de lumină. Mama a devenit, la nașterea mea, Președintele Corporației și Academiei Speciale Intergalactice de Parenting pe care a înființat-o ca să se ocupe de creșterea și de devenirea mea. Puținele cărți disponibile în epocă despre creșterea copilului au fost atent conspectate. Modelele demne de urmat, care au dat ca rezultate copii-minune, au fost îndelung studiate și luate în serios. Am primit tone de jucării și de cărți, mi s-au inoculat vise înalte, mărețe și am avut parte de atenție, din partea unei familii lărgite (și nu numai), 24 din 24. Fără încetare. Am fost hrănită cu porții atent concepute după cărți de nutriție, am avut casele copilăriei lîngă pădure, pentru un aer cît mai curat, am dormit pe saltele umplute cu paie pentru o postură cît mai bună a spatelui, am fost înfășată pînă la 9 luni, strîns, pentru ca picioarele să îmi fie drepte. Am avut tot timpul hainele călcate și apretate, indiferent că mă duceam să mă joc în noroi sau să fac balet, am fost învățată să scriu și să citesc pe la 3 ani și jumătate, am fost plimbată, inclusiv în străinătate, am făcut franceză, rusă, dansuri, pictură, pian, istorie, matematică, geografie, educație religioasă, am fost împinsă să scriu poezii și am strălucit pe scenă la „Cîntarea României“, la 5 ani, recitînd integral balada Miorița. Am fost crescută cu blîndețe – nu s-a urlat la mine, n-am fost bătută, mi s-a răspuns la orice întrebare. Am mîncat din farfurii frumoase și am băut din pahare de cristal. Și ai mei, nici o clipă, n-au încetat să depună eforturi supraomenești, în acele vremuri, pentru ca diamantul să nu-și piardă strălucirea, pentru ca binecuvîntarea să confirme, pentru ca geniul să lumineze, peste ani, omenirea. Mama a renunțat la serviciu, tata a lucrat constant la trei slujbe, în clasele primare mama a plătit învățătoarea să mă lase să stau mai mult acasă, făcînd cu mine ceea ce azi se numește homeschooling.

O poză de pe la 7 ani mă arată, cu niște funde imense pe cap, ca un fel de pălărie supradimensionată, cu capul ușor înclinat, cu privirea în sus, într-o poziție visător-pragmatică, cu mîna stîngă la tîmplă, ca o poetesă din urmă cu un secol și cu mîna dreaptă ținînd un stilou pe o foaie albă. Oricine ar fi văzut poza cu pricina s-ar fi prins imediat de cît de special e copilul din ea și, mai ales, de cît de specială e mama lui.

Lucrurile stăteau foarte diferit în epocă pentru cei mai mulți copii și aș fi nedreaptă să spun că, oricît de greu e să respiri aerul rarefiat al vîrfurilor prea înalte, aș fi vrut să fiu cu totul în pantofii altora.

Fiica mea s-a născut cînd eu aveam 25 de ani. Nu m-am visat niciodată mamă, cumva copiii mi se părea că trebuie să se întîmple. Anais s-a întîmplat și eu am început să o iubesc cu disperare. Am știut foarte bine, în fiecare clipă, că alegerea de a o aduce pe lume a fost un act egoist, care mă privește pe mine, nu pe ea, astfel încît relația noastră nu putea fi bazată niciodată pe imputarea unui sacrificiu. Mi-am promis mie, așa cum i-am promis și ei, că o să mă intereseze mai ales să fie bună, fericită și liberă. Pentru că bunătatea n-are preț și, dacă chiar te cufunzi în ea, ajungi să nu ai niciodată regrete, pentru că actul de a fi bun cu cineva e mai prețios decît actul de a ți se face un bine. Pentru că fericirea e ceea ce merită orice ființă umană și căutarea ei ar trebui să ne țină ocupați o viață întreagă. Pentru că libertatea e asemănarea noastră cu Dumnezeu, alegerile noastre libere sînt cele care ne definesc.

Anais s-a născut în niște vremuri în care pianul, engleza, escalada, matematica, robotica, artele marțiale, dansurile și dezvoltarea personală făceau parte din programul săptămînal al țîncilor bucureșteni. Părinții își tîrau copiii dintr un loc în altul, cu multă îndîrjire, făcîndu-mă să par tembelă sau inconștientă că eu n-o tîram nicăieri, poate doar ea pe mine în parc. De fiecare dată cînd și-a manifestat dorința să învețe ceva, am ajutat-o, așa cum am lăsat-o în pace atunci cînd a abandonat acel ceva. Am călătorit, ne am jucat, am vorbit milioane de vorbe, a citit, a desenat și a stat degeaba. Nu mă simt nici bine, nici rău că am ales pentru ea asta, cumva, atunci cînd am făcut-o, și eu, și fiica mea am fost mai fericite așa.

Pe fiul meu l-am născut la 35 de ani. Deja, parenting-ul devenise o știință mai complicată decît fizica nucleară și creșterea unui copil după toate regulile putea să solicite o mamă cam 27 de ore din 24, pentru ca rezultatul să fie mulțumitor. Am aflat că există perne speciale pentru copii de 2 ani și perne speciale pentru cei de 3 ani. Că scutecele clasice, de bumbac, duc la o sănătate sporită și la o protecție a mediului deosebită. Că alăptarea trebuie prelungită pînă spre școală sau, din contra, că trebuie oprită la cîteva luni. Că co-sleeping-ul are niște beneficii fantastice ori, pe dos, că duce la probleme de atașament. Copilul trebuie pupat, dar numai în vîrful nasului. Trebuie tratat cu ceaiuri, dar ceaiurile nu sînt recomandate. Gînguritului îi zice achiziție verbală și se face în anumite cote, ca alea ale apelor Dunării. Televizorul e o armă mortală, dar poate vedea filmulețe educative. Ciocolata e un drog mai groaznic decît heroina, căciula se poartă doar la temperaturi de sub 0 grade sau și la temperaturi de peste 20. Am încercat, mă jur, am încercat. Am vrut să fiu și eu în rîndul oamenilor, doar că răbdarea mea s-a sfărîmat în mii de bucățele și îl cresc ca și cum asta n-ar fi o mare filozofie. Poate mă prefac, și de fapt este o mare filozofie să rămînem împreună, eu și el, fericiți.

Inutil să vă spun, dacă ați citit pînă acum textul, că eu n-am devenit (sau rămas) un geniu. Îmi pare rău, desigur, dar nu pentru mine. Copiii mei poate că sînt genii, dar eu îi iubesc pentru că sînt, nu pentru ce sînt. Și sper ca niciodată să nu le pun cătușe din iubirea mea în numele a nimic și de dragul nimănui. 

Ana-Maria Caia este jurnalistă și scriitoare.

Foto: Anna Pruzevskaya, flickr