Suportă-mă, Emma dragă, pînă la capăt, aşa cum şi eu l-am suportat pe Borges! În pandemia asta, vezi şi tu, întîlnirile s-au rărit, iubirile s-au scurtat, mail-urile s-au lungit. Noroc cu universitatea mea privată. M-o fi recrutat ştiind că port război cu religia. Nu pot s-o sufăr! Te ia la rost,  e tiranică.  Online-ul nu mi-e la-ndemînă, abia mă deprinsesem cu loazele mele în aceeaşi sală, dar cursul ăsta de Efecte controversate ale textelor sacre îmi vine ca o mănuşă. Citisem eu şi înainte ca să-i combat pe bisericoşi şi pe bisericişti, acum însă universitatea m-a trimis la tot felul de documente. Şi uite că am ajuns în punctul în care cine crezi că m-a enervat? Borges, dragă, tocmai el! Are o povestire, „Evanghelia după Marcu“, o ştii? Scrie-mi dacă da, ca să-mi dau seama cum merg mai departe. Ciao!

OK, dacă spui că n-o ştii, îţi fac, cum se zice azi, un abstract. Studentul medicinist Baltasar din Buenos Aires ajunge să-şi petreacă vara la o fermă în pampa. E găzduit de familia vătafului fermei, tată, fiu şi fiică, arătări grosolane ce se-ntorceau încet şi sigur la maimuţă. Dintr-un jurnal găsit de student, reiese că, demult, fuseseră englezi ajunşi în Argentina pe la 1800. Amestecaţi cu indienii, îşi uitaseră limba, apoi şi scrisul. Nu-ţi spun, dragă, ce fior estetic m-a îmbujorat, văzînd nişte englezi atît de troglodiţi! Comunicau tare greu cu musafirul, învîrteau vorbele strict în orizontul trudei lor, evocau numai obiecte şi treburi pe care puteai să le arăţi cu degetul. Ca să-i scoată din mîlul stuporii, studentul le citeşte, îndată după masă, din Evanghelia lui Marcu. Le tălmăcea pe loc versetele din engleză. Povestea începe să-i cucerească. Medicinistul îi farmecă de-a binelea cu vindecarea unui miel cu prafurile lui de la oraş. Se uitau la el cu o pietate tăcută, sumbră, de smoală care mocneşte. Vremea se strică, apele se revarsă, porneşte o furtună de cîteva zile. A treia noapte, fiica fostului englez o ia din odaia ei ca Eva prin rai şi bate la uşa lui Baltasar. Intră goală direct în patul lui. Gentil, băiatul o iniţiază. Ea pleacă fără măcar să-l sărute. Pare-se că la fel e şi la prostituatele cu vechime: sex protejat, fără sărutat, orice orificiu asigurat.

Nu se spune dacă fata trăncăneşte sau nu. Dar vătaful vine a doua zi la tînăr şi-l întreabă dacă e sigur că Iisus, după cum le-a citit el, îi va ierta pe toţi păcătoşii, chiar şi pe cei ce l-au bătut în cuie. „Pe toţi”, răspunde Baltasar, „pe toţi!”

Oaspetele adoarme, iar cînd se trezeşte şi iese afară, e înşfăcat de cei doi bărbaţi, scuipat, înjurat şi îmbrîncit spre o cruce imensă pe care maimuţoii o ridicaseră în şopron din grinzile acestuia. Fata plînge. Lacrimile ei sînt tot ce e mai omenesc în întreaga istorie. Borges, cum n-a descris deflorarea, nu se complică nici cu răstignirea.

Nu-ţi mai redau comentariile studenţimii mele: că de ce n-a intrat scriitorul în detalii, de ce n-a arătat cît de ciolănoasă era aia, de ce nu s-a auzit nici un ţipăt şi tot aşa. N-a spus însă nici unul că de la Evanghelia după Marcu se trag şi jertfa fecioriei, şi crucificarea iniţiatorului. I-am întrebat de-a dreptul, dar mi-au devenit năuci şi tulburi. Unele conectări online rămîneau active şi după încheierea cursului, dar viitorul intelectual nicăieri, mintea lui deturnată pesemne de alte strădanii.

Scrupuloasă cum mă ştii, am luat la purecat Evanghelia Marcului, o dată, de două, de mai multe ori. Nimic care să incite la dăruire trupească şi la organizare golgotică de şantier. Dimpotrivă. Dar am dat peste altceva: e plin de orbi tămăduiţi pe acolo. Păi, Borges a orbit şi el pînă la urmă pe la 50 de ani, însă prea bine cu vederea nu a dus-o niciodată. Ba vorbeşte şi de darul ironic al lui Dumnezeu care l-a făcut director peste Biblioteca Naţională, răpindu-i totodată lumina. Ei bine, un om a cărui vedere se stinge ori se aprinde nu se poate să nu se oprească, în Evanghelia după Marcu, capitolul 8, la un pasaj ca acesta: „Au venit la Betsaida. Şi au adus la El un orb şi L-au rugat să Se atingă de el. Şi luînd pe orb de mînă, l-a scos afară din sat şi, scuipînd în ochii lui şi punîndu-şi mîinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Şi el, ridicîndu-şi ochii, a zis: zăresc oameni; îi văd ca pe nişte copaci umblînd. După aceea a pus iarăşi mîinile pe ochii lui şi el a văzut bine şi s-a îndreptat căci vedea toate lămurit”.

Deci, dacă tot s-a ocupat de Evanghelia asta, de ce nu ne-a spus Borges, că el trebuie să ştie, cum se face că bărbatului ăluia, la prima geană de lumină în ochi, oamenii i se par nişte copaci care umblă? Oare în viaţa lui dinainte, cea de orb, arborii i se mişcau? Studenţilor însă le-am cerut să-mi explice de ce, ca să-l trateze, Iisus l-a scos pe om din Betsaida. Multă vreme a fost tăcere. Mi-a apărut însă pe monitor faţa aşa, mai de la ţară, a unei fete care a zis: „Ca să nu se mire lumea pe el, doamnă. Ca să nu se holbeze ca la urs!”.

Vezi, măcar atîta am aflat, că Iisus te scoate din calea proştilor.

Radu Sergiu Ruba este scriitor. Cea mai recentă carte publicată este volumul de proză scurtă Un mic arhipelag, Editura Tracus Arte, 2019.

Foto: wikimedia commons