„«E recesiune, iar cu un salariu minim pe economie, de 1000 de euro, trebuie să fiu foarte atent cu cheltuielile» – spune pe scurt Said Benamida, cap de familie, în timp ce îşi încarcă cumpărăturile în portbagajul maşinii sale, aflate în parcarea comună a două magazine alimentare din Argenteuille, o periferie din nordul Parisului.“ Articolul, publicat pe site-ul 20 Minutes On Line, este axat pe recentele obiceiuri consumiste ale francezilor şi prezintă noua modă de la Paris: alimente cu preţ redus, ieşite din termenul de garanţie, vîndute atît în raioane amenajate în supermarket, cît şi de către vînzători ambulanţi. De la fructe şi legume, pînă la produse lactate şi carne, francezii cumpără în draci pentru că, dacă preţul e scăzut, aroma nu mai contează. Data expirării devine în vremuri de criză un detaliu, un moft pe care nu ţi-l mai permiţi. Poate doar ouăle să mai facă o mică excepţie, fiind frica de mult mediatizata salmonela. Altfel, pui o mirodenie, asezonezi frumos, şi potenţialul iz de expirat e acoperit şi trecut cu vederea, atîta vreme cît e ieftin (http://www.20min.ch/ro/news/dosier/crise/story/30786887).

Iar dacă parizienii se bulucesc astfel la chilipiruri, noi, ca „mici parizieni“ de ce am fi mai prejos? Pentru că, nu-i aşa, avem şi noi buluceala noastră. Avem încă acel spirit de tarabe, cel apărut imediat după Revoluţie, care nu a pierit, doar a aşteptat momentul prielnic de a reveni, în forţă. Iar criza e acel moment.

Cu o mică excepţie, povestea arată cam la fel: tarabe improvizate, vînzători abili la forţele de ordine şi cumpărători naivi. Dar, dacă odinioară tarabele erau pline cu produse luate de la bulgari sau maghiari, aduse în portbagajul maşinilor, azi marfa provine direct de pe rafturile supermarket-urilor sau en gros-urilor autohtone. Şi nu doar că provine de acolo, dar preţurile sînt cam la fel, dacă nu, pe alocuri, uşor mărite.

Cu toate acestea, în ciuda lipsei vreunui avantaj real, se cumpără haotic, tarabele sînt mereu asaltate de cumpărători hămesiţi „să dea un ban, dar să facă“. Şi face – dacă nu la buzunar sau calitate, măcar la spiritul de frondă: marfa de tarabă este în continuare considerată, în mentalul consumatorului român, marfă de contrabandă, iar dacă încurajezi acest tip de comerţ, subminezi guvernul, cu alte cuvinte furi de la hoţi. Devii un mic haiduc, iar haiduceala este în sîngele nostru: de ce să dau bani la capitaliştii cu supermarket (de la care, nu-i aşa, ne vine şi criza) şi să nu încurajez pe unul de-al meu, pe vecinu’ meu, care şi-a încropit o tarabă, să aibă şi el ce mînca? Că doar oameni sîntem cu toţii...

Însă, dacă prin Paris bîntuie moda produselor expirate, dar mai ieftine, la noi e din nou în vogă nu întreprinzătorul, ci micul şmecheraş de cartier, cu conexiuni la marile supermarket-uri, care, contra unei şpăgi de la sine înţelese, primeşte produse aflate la promoţii ori la graniţa cu trecerea lor în nefiinţă, punîndu-le la vînzare pe tarabe, la preţuri deloc reduse sau, din contră şi paradoxal, mult mai scumpe.

Supermarket de trotuar

Curentul a prins însă rapid şi nu cred să mai existe piaţă bucureşteană fără un supermarket pe lăzi, spre periferie sau undeva dosit. Dacă îi întrebi de unde provine marfa, te asigură că e marfă „originală“, din Ungaria, unde Arielul e mai Ariel, iar L’Oréal-ul mai L’Oréal.

Un asemenea „supermarket“ pe lăzi există şi la periferia pieţei din Crîngaşi, chiar în faţa impunătoarei clădiri Itaoui Center. Marfa e aranjată pe categorii, ca în rafturile magazinelor. Pe lăzi acoperite cu pături, se lăfăie, în soare, ciocolată, cutii de brînză, iaurt cu fructe sau şarlote, vopseluri de păr, deodorante, pungi cu detergent sau pastă de dinţi. Uneori în termen de garanţie, alteori nu. Dar cui îi pasă? (Din nou, preţurile sînt identice cu cele dintr-un magazin cu pereţi, podea, tavan şi case de marcat.) Totuşi, zilnic, tarabele multicolore sînt invadate de cei dornici de chilipiruri. Întreb şi eu, într-o doară, de o vopsea de păr. „Directorul“, după ce încearcă să mă convingă să cumpăr o nuanţă asemănătoare (că pînă la urmă, ce atîtea mofturi, tot negru e), mă trimite, oftînd, la un văr de-al lui, la Piaţa Obor. Poate acolo să găsesc ce caut, că ei nu mai au „pe stoc“.

Franciza din Obor n-am găsit-o, am găsit doar un maldăr de lăzi goale şi cîţiva cîini. Ce e drept, era spre orele înserării şi, ca la orice supermarket ce se respectă, probabil că or fi închis.

Rămîne însă deschisă problema mentalităţii cumpărătorilor de produse de tarabă. Fiindcă nu se cumpără doar pentru că e mai ieftin, lucru oarecum justificabil (bineînţeles nu într-atît încît să-ţi periclitezi sănătatea) de faptul că orice economie în vremuri de criză e binevenită, se cumpără doar din naivitate sau pentru că există impresia că e o „luptă“ contra unui guvern de hoţi, impresia unei subversivităţi.

Se reuşeşte însă, ca în multe alte aspecte, şi în acest consumism de trotuar doar să se fure propria căciulă, iar bişniţa de odinioară, cea imediată zilelor de după Revoluţie, a devenit şi ea o mare păcăleală nocivă.

Foto: Vasile Dorolți