Fenomenul snobism este favorizat de dinamica societăţii. Cultura mobilităţii sociale, spre deosebire de societăţile bazate pe ierarhie, permite individului să îşi schimbe în permanenţă locul. Cadrul consumerismului facilitează la rîndu-i snobismul, căci obiectele şi serviciile reprezintă, printre altele, semnele status-ului. Cu ele poţi să faci slalomuri prin societate, cu ele poţi să te distingi, să te diferenţiezi. La fel cum, cu ajutorul obiectelor, îţi creezi o identitate, te afiliezi unor grupuri.

Daca afilierea e făcută fără fond, vorbim din nou de snobism, de o nepotrivire în context şi în relaţionare cu ceilalţi. Snobul autentic se găseşte într-un proces continuu de afişare, etalîndu-şi bunurile, preocupările rafinat artistice şi sistemul de relaţionare. Adoptă o ţinuta superioară, dar fără să înţeleagă neapărat de ce. În termenii lui Bourdieu, am vorbi de etalarea capitalului material, social şi cultural. Nimeni nu scapă de snobism. În societatea consumeristă, fiecare suferă de forme mai uşoare sau permanente de infatuare. Snobul controlează sistemul de diferenţiere şi se afiliază sau impune embargou, asta după ce evaluează contextul în care se găseşte: după maşini, haine, practici, activităţi culturale, sistem de relaţionare etc. 

Snobismul, ca şi clasa socială, este determinat de nivelul resurselor economice, culturale şi sociale. Pentru a avea succes, snobul se îndreaptă spre consum şi spre formele alternative ale acestuia. În continuare am să mă refer la pseudosnobii întîlniţi în tîrgurile de vechituri sau în magazinele second-hand şi despre cei care frecventează happening-uri (expoziţii, vernisaje, seminarii). Pe scurt şi surprinzînd doar o mică parte din cadrul complex al fenomenului. Pe snobul de vechituri îl prinzi în plasă dacă îi vorbeşti de vechime, originalitate, unicitate şi despre asocieri. Obiectul achiziţionat are un rol precis – să aducă prestigiu, să nască discuţii, să sublinieze discursul anticonsumerist. Acest discurs, ca şi în cazul unora dintre consumatorii  de haine second-hand, se formează în jurul antistandardizării, însă e un discurs care poate fi tradus uşor în pretenţia pentru unicitate, de individualizare şi diferenţiere. Nevoia de exprimare prin diferenţiere este atinsă printr-o formă de consum atent urmărită şi analizată de practicant.

Cumpărătorul snob de vechituri nu merge la capătul Bulevardului Timişoara, în tîrgul Valea Cascadelor. Le preferă pe cele de pe Aviatorilor, Kiseleff, pe cele organizate la Muzeul de Istorie Bucureşti. Aici, deşi plăteşte un preţ de cîteva ori mai mare, atmosfera e de burghezie, obiectele sînt de soi, oamenii sînt aleşi. Tîrgurile sezoniere de vechituri reprezintă cadrul perfect de desfăşurare a snobilor. Printre intelectuali, colecţionari, negustori de artă, ţigani, pensionari şi bişniţari.  

Dacă ce e sofisticat şi reflexiv (gramofon, bijuterii, ceasuri, fotografii de colecţie) este pus în valoare de elite, pămîntescul şi firescul întîlnite în tîrg (ochelari, ventuze, chei, aparatul de fotografiat) sînt revendicate de noua generaţie de snobi. Generaţia de hipsteri reuşeşte, printr-o sacoşă de obiecte şi un concept, să transforme  realitatea tîrgului în evenimentul săptămînii. Dincolo de promovarea cunoaşterii,  happening-ul reprezintă un bun prilej de admirare şi imitare fără discernămînt a modei, a practicilor şi obiceiurilor din „sferele  înalte“. Iar imitarea – cum spune Proust – pe termen lung duce la inhibarea originalităţii şi sterilizarea inspiraţiei.

Evenimentele, vernisajele, expoziţiile, seminariile, conferinţele însoţite de o diversitate de status-uri reprezintă cadre unde fenomenul de etalare şi practicare a snobismului atinge cote îngrijorătoare. Dacă îţi strecori urechea în discuţii, dacă eşti atent la vestimentaţie şi accesorii,  dacă observi dinamica întîlnirilor, tragi concluzia că snobismul e parte integrantă a paradigmei în care trăim.

Dar aceasta este doar o pagină observată din nemărginita lume a snobilor. În utopia socialismului, snobismul nu ar exista. Consumerismul, principalul catalizator al snobismului, recomandăm să fie ţinut în frîie iar sloganul postmodernismului – „oricine poate fi cine vrea“ – să fie moderat. Snobismul vorbeşte despre o lume fragmentată, artificială, orientată către imagine.

Vlad Cătună este cercetător în cadrul Asociaţiei „Make a Point“.

Foto: Andrei PUNGOVSCHI