„Nu cred că există vreun argument absolut convingător pentru a nu folosi nemăsurat resursele naturale. Cel puţin nu într-o lume în care aceste resurse comune sînt exploatate privat.“ Să zicem că facem parte dintr-o organizaţie ecologistă care militează pentru conservarea şi păstrarea unui echilibru în natură. Mergem din uşă în uşă, ca martorii lui Iehova, şi încercăm să-i convingem pe oameni să-şi supravegheze consumul. Un domn, aparent intelectual, ne dă răspunsul de mai sus şi ne trînteşte uşa în nas. Ce e de făcut?

Un prim pas ar fi să selectăm acele argumente care atîrnă cel mai greu, dar care nu sînt neapărat irefutabile. Motivul este simplu: domnul ţîfnos are dreptate. Nu există o datorie directă, perfectă şi universală pentru conservarea resurselor (apa sau cele energetice), atunci cînd acestea ies din proprietatea comună şi intră pe o piaţă (intens reglementată, de altfel) în care cererea şi oferta se caută reciproc. Dacă sîntem agenţi raţionali care încearcă să-şi maximizeze profitul şi bunăstarea (cel puţin în teorie), atunci singurul criteriu este această maximizare. Poate că unii dintre noi sînt friguroşi şi au nevoie de mai multă căldură, drept urmare nu văd un exces în a-şi lăsa centrala termică să înghită metru cub peste metru cub de gaz. Alţii sînt mai bine căliţi şi ar vedea excesivă şi neprofitabilă această acţiune. Situaţia se repetă şi în cazul apei sau al electricităţii. Acest agent raţional are motivele lui psihologice. Poate că unora le este frică de întuneric, alţii văd bacterii şi mizerie pretutindeni – poţi să-i obligi să nu-şi minimizeze frica?

Cheia întregii probleme, pentru un individualist care gîndeşte relaţia sa cu resursele pur economic, nu stă în căutarea unor obligaţii, drepturi sau principii morale universale, ci în mai buna cumpătare a propriei vieţi. În fond, oikonomia a fost la început buna administrare, bunul management al casei, al gospodăriei. A fi excesiv în consum aduce cu sine costuri de oportunitate: e cald şi casa e mai luminată decît Casa Poporului, dar renunţi la un bilet la cinema, la o carte sau la o cină cu prietenii. Totodată, acestui individualist i se poate răspunde (prin uşa închisă) şi altfel: excesul său le produce externalităţi celorlalţi. Da, resursele sînt exploatate şi tranzacţionate privat, dar deşeurile şi alterarea naturii se socializează, trebuie să le suportăm împreună. Iar acestea nu mai ţin doar de oikonomia, ci şi de ecologie.

Pe partea cealaltă

Şi aşa ajungem la o altă uşă, de pe aceeaşi stradă, unde sîntem îmbrăţişaţi pentru curajul nostru de a arăta lumii criza moral-ecologică în care ne aflăm. Sîntem primiţi prea bine, pentru a nu deveni sceptici, nu faţă de distinsa doamnă care ne-a primit, pe ascuns îndrăgostită de Captain Planet, ci în raport cu credinţa noastră. Oamenii au credinţe puternice legate de poziţia lor în lume şi de felul cum îşi văd acest destin. „Bineînţeles că există o datorie în a ne abţine de la consumul excesiv al resurselor“ susţine această doamnă. „Ştiu, e vorba de o viziune holistă asupra lumii, dar nu sîntem atomi pierduţi prin univers, ci parte a aceluiaşi mecanism complex, Natura.“ Pentru cea sau cel care crede cu tărie într-o poziţie holist-ecologistă, orice consum excesiv este blamabil moral. Mulţi dintre aceştia cred că doar un stil de viaţă echilibrat şi atent poate să mai salveze ceva în dezastrul planetar. Ei sînt avangarda progresului moral care vrea să integreze natura în lumea celor care merită consideraţie morală. Sîntem responsabili şi avem datorii (chiar imperfecte) faţă de toate entităţile vii şi faţă de ansamblul naturii care susţine viaţa. Pentru aceştia, acţiunea antropică (al cărei exces începe cu Revoluţia industrială) trebuie limitată.

Adesea se avansează argumentul generaţiilor viitoare, care susţine, uneori în forme foarte rafinate, necesitatea unui consum responsabil al resurselor, pentru ca umbra viitorului să nu devină întunericul celor de mîine. Nu avem datorii faţă de Natură, dar avem datorii să lăsăm celor care ne urmează un mediu adecvat unei vieţi sănătoase, un mediu în care se pot dezvolta şi-şi pot atinge scopurile. Argumentul a fost puternic criticat, dar niciodată depăşit. Chiar dacă e greu de acceptat că putem avea datorii faţă de persoane care nu există sau e evident că nu putem şti cum va arăta acest viitor (poate că generaţiile viitoare vor explora spaţiul în căutarea unor exoplanete locuibile), nu putem susţine că persoanele din viitor nu merită nici o consideraţie morală şi că existenţa lor nu ne priveşte deloc. Şi noi am fost cîndva generaţia viitoare.

Pe linia de mijloc

Cine alegem să fim? Domnul raţional sau doamna empatică (pentru a păstra stereotipul pînă la capăt)? Cei doi împart ceva: o anumită prudenţă. Dacă individualistul e prudent în logica sa, ştiind că nu poţi universaliza anumite datorii, holistul este prudent în acţiunile sale. Cei doi sînt părţile extreme ale unei dezbateri polifonice. Între aceste extreme, putem judeca folosind şi alte instrumente de evaluare, de exemplu – o etică a consecinţelor. Ce s-ar întîmpla dacă am acţiona doar raţional sau am judeca întotdeauna empatic? Cum ar arăta o lume în care resursele s-ar reduce simţitor? Şi cine va fi responsabil pentru aceste consecinţe?

În plin capitalism psihedelic (ca să preiau formula lui Sloterdijk), vechea observaţie a lui Adam Smith – conform căreia tranzaţionarea liberă a resurselor şi diviziunea muncii, iar nu consumul aduc bunăstare – nu-şi mai găseşte rostul. Dincolo de credinţele noastre divergente şi de justificările pe care le dăm acţiunilor noastre, există ceva obiectiv: structura economică a resurselor. Ele sînt limitate şi, în momentul de faţă, nu le guvernăm împreună, ci se exploatează privat. Acest traseu, de la resursa energetică la cetăţean, seamănă cu o stradă întunecoasă pe care diverse persoane îşi joacă interesele. Piaţa energiei, dar şi cea mai largă, a tuturor resurselor naturale, sînt lipsite de transparenţă, iar statul negociază şi reglementează adesea în defavoarea cetăţenilor. Aceştia sînt defavorizaţi în faţa marilor consumatori industriali, dar le revine obligaţia de a salva Planeta. Cazul paradigmatic este cel al statului care stimulează energiile „verzi“, dar ele nu mai ajung la consumatorul casnic. Prudenţa la care sîntem noi invitaţi nu intră în preocupările guvernămîntului. Nedreptatea resurselor, pe care ar trebui s-o repare cetăţenii, nu este, de cele mai multe ori, rezultatul acţiunilor lor. De aici trebuie început – de la un nou aranjament instituţional; aici se generează şi dezbaterea morală. În care raţiunea şi empatia, gîndirea ecologică şi cea economică, respectul faţă de sine şi cel faţă de natură pot sta împreună.

Constantin Vică este asistent universitar la Facultatea de Filozofie şi cercetător în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată (ccea.ro), Universitatea Bucureşti.