Nu am îmbrăcat (încă?) rochia Frumoasei Adormite. Nu am încălțat pantoful Cenușăresei. Nici nu am ajutat-o pe Anna din Frozen să nască, deși am descărcat pe tabletă jocul-aplicație Anna Giving Birth. Din motive științifice, se înțelege. Presupun că tot din motive știin­țifice, medicale mai precis, Anna nu are opțiunea de a naște natural, ci prin cezariană. Așa cum observă Daniel Kibblesmith de la BuzzFeed, în joc „îi administrezi unei prințese Disney o injecție hipodermică de pe telefonul tău mobil“. Bisturiul și electrocardiograma sînt alternate cu sfere ­mici, incandescente și baghete cu puteri supranaturale, făcînd din această naștere un melanj eclectic între știință și magie, așa cum doar cezariana unei prințese Disney ar putea fi.

Sursele online relevă că jocul s-ar adresa copiilor, în special fetelor, care au peste zece ani, deși aplicația nu menționează o limită inferioară sau superioară de vîrstă. De aici derivă o întrebare formulată în aceeași măsură de teoreticieni, jurnaliști și părinți, legată nu de aplicația-joc în particular, ci mai degrabă de cultura contemporană a copiilor. Sigur că e vorba despre accepțiunea sociologică a conceptului de „cultură“. Ea se referă la un ansamblu de valori, atitudini, comportamente și practici sociale. Jucăriile precum mult disputata Barbie, jocurile digitale cu monștri și împușcături, animațiile asemenea clasicului Tom și Jerry suscită adesea întrebări legate de influența pe care aceste tipuri de produse media o exercită asupra copiilor-consumatori. Influența este, însă, genul de necunoscută care ridică părul pe șira spinării oricărui sociolog. Măsurarea influenței e dificilă, căci intră în joc mulți factori. Darămite atunci cînd vorbim despre influența pe termen lung în cazul unor copii aflați în perioada socializării primare, adică în așa-numiții „șapte ani de-acasă“. În această etapă de dezvoltare se asimilează noțiunile de bine și rău, adică fundamentul viitoarei conduite morale. În socializarea primară, copilul e centrat pe dimensiunea ideală a realității, pe cum trebuie să fie lucrurile, nu pe cum sînt.

Vor fi fetițele de astăzi, care o asistă virtual pe Anna din Frozen la naștere, gravidele care vor pleda mîine pentru cezariană? Vor fi ele viitoarele asistente medicale și moașe? Vor crede ele că viața e un amestec ciudat de tehnologie și magie? Acestea sînt întrebările, cele la care nu voi răspunde. Voi păstra distanța salutară față de noțiunea de influență, fără a mă îndepărta de ea mai mult decît zice buna-cuviință, pentru că ea este cheia de boltă a discuției de față și a controversei care planează asupra Disney. Cine este omul Walt Disney? Fără îndoială, un geniu. Ce este astăzi Walt Disney? Mickey Mouse? Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici, Pinocchio, Fantasia, Dumbo? Walt Disney World? Imediat. Florida sau Paris? Mai nou, și Shanghai. Toate acestea și mult mai mult. De pildă, Disney Publishing Worldwide se implică activ ca agent educațional, fondînd peste 40 de centre Disney de învățare a limbii engleze pe teritoriul chinez. Centrală pentru viziunea Disney, noțiunea de divertisment familial e extinsă înspre cea de loisir sau de leisure. Disney pune acum la dispoziția publicurilor sale o linie de croaziere, un club de vacanță și servicii de planning al concediului pentru familii. Compania dezvoltă nu mai puțin de cinci domenii de activitate comercială: producție muzicală, cinematografică și scenică; distribuție media; parcuri de distracție și stațiuni; produse de consum și servicii educaționale. De interes pentru noi e doar primul, respectiv filmele artistice de lungmetraj, mai cu seamă cele de animație. Totuși, am considerat ca fiind necesară o succintă trecere în revistă a domeniilor în care Disney își desfășoară activitatea pentru a putea evalua dimensiunile și polivalența a ceea ce am putea numi „fenomenul Disney“.

Disney face de cîțiva ani buni subiectul unor discuții fervente cu privire la reprezentările despre feminitate, despre independență, fericire, dragoste și reușită pe care le ilustrează. Există reflecții jurnalistice critice precum articolul „What’s Wrong with Cinderella?“ publicat în 2006 de Peggy Orenstein în New York Times, care semnalează atitudini și comportamente juvenile, cum ar fi așa-numitul „sindrom al prințesei“ și fac apel la judecata audiențelor mature. O temă recurentă a unor astfel de dezbateri se referă la dezirabilitatea modelului feminin de „prințesă“. Principala acuză este aceea că perpetuează și consolidează stereotipul femeii vulnerabile și naive care are nevoie să fie salvată de condiția sa de către un bărbat ce deține adesea resurse în baza status-ului său înnăscut de prinț. Albă-ca-Zăpada sau prințesa Aurora, „frumoasa din pădurea adormită“, sînt exemplificări ale acestui stereotip. Corporația media Walt Disney nu a formulat nici un răspuns oficial în acest sens, dar producții de dată recentă precum Brave (2012), Frozen (2013) sau Maleficent (2014) indică o schimbare de paradigmă, construind a­șa‑zi­sa „prințesă independentă“, reprezentare a feminității dezbătută în articole Fox News precum „No princes required: Independent Disney princesses not seeking romance“ sau în The Buffalo News, „Daughters inspire independent Disney princess“. Un alt subiect de dezbatere, încă deschis, vizează standardele de frumusețe, formele și mărimile nerealiste pe care le promovează cultura Disney. De pildă, potrivit lui Hope Clover de la Jezebel, se speculează că Lily James, actrița care a jucat-o pe Cenușăreasa, a ținut un regim doar cu lichide pentru a obține o talie atît de îngustă. Scenariul alternativ ar presupune că Disney i-ar fi prelucrat cu ajutorul unor programe digitale de tip Photoshop talia pentru a părea atît de silfidă.

Ultimii ani au conferit vizibilitate dezbaterii în jurul valorilor culturii Disney grație cantității mari de conținuturi online pe subiect, acum disponibile publicului larg. Ele sînt susținute de laboratoare media ca BuzzFeed sau College Humour, ce creează conținut digital „viral“, în sensul că se propagă cu rapiditate în mediile online cu ajutorul utilizatorilor. În plus, blog-uri feministe cum sînt Jezebel sau Feminist Disney oferă citiri alternative ale acelorași povești dintr-un unghi critic. Totuși, dezbaterea în jurul modelelor pe care le construiește și le vehiculează cultura Disney, prin angrenajul său mediatic, e departe de a fi recentă. Teoreticianul Henry Giroux e preocupat din 1995 de cultura copiilor („children’s culture“) ca spațiu al divertismentului, plăcerii și advocacy-ului cu funcție socializatoare, în sensul că generează reprezentări ale status-ului și rolului de copil construite intersecțional prin raportare la dimensiuni precum genul, etnia și poziția socială. Giroux argumentează că Walt Disney îmbină „o ideologie a fascinației și o aură a inocenței“ în narațiuni care „ajută copiii să înțeleagă cine sînt ei, ce presupun societățile și ce înseamnă să construiești o lume a jocului și a fanteziei într-un mediu al adulților“.

Care sînt valorile lumii Disney? Întrebare-capcană. Potrivit site-ului oficial, Walt Disney se definește drept „o companie internațională media și de divertisment familial de top“. Rezultă că familia e axul central al viziunii Disney. Totuși, cele mai multe prințese Disney sînt orfane de cel puțin un părinte, crescînd sub egida unui tutore vitreg și asupritor, de regulă de gen feminin. În cazul excepțional în care cei doi părinți sînt în viață, o serie de evenimente independente de voința protagonistei o plasează în mîna unui grup de femei necunoscute, totuși fermecate, care își asumă o maternitate stîngace pentru că aceasta pare să fie de domeniul umanului, nicidecum al magicului. E, bineînțeles, cazul prințesei Aurora. O linie directoare a viziunii Disney asupra lumii se referă la faptul că aparențele sînt înșelătoare, iar frumusețea autentică sălășluiește înlăuntru. O susțin vădit animații clasice ca Frumoasa și Bestia sau Cocoșatul de la Notre-Dame. În ciuda înfățișării monstruoase, atît Bestia, cît și Quasimodo sînt iubiți pentru atributele lor interioare. Frumoasa și Bestia debutează cu scena zînei ce i se arată prințului ca o bătrînă, iar faptul că aspectul ei exterior îi repugnă atrage asupra prințului pedeapsa de a lua înfățișarea unei bestii. Principiul care stă la baza acestui raționament este că, mai devreme sau mai tîrziu, adevărata natură iese la lumină. Tot acesta e motivul pentru care toate prințesele Disney întruchipează idealuri estetice. Dar nu implică această stereotipie și reversul ei? Logica A presupune că există o corespondență între atributele fizice și cele morale; prin urmare, prințul „răsfățat, egoist și fără inimă“ e transformat în bestie. Logica non-A afirmă că aparențele sînt înșelătoare, așadar lipsa unei corespondențe între aspectul fizic și cel moral. Totuși, un personaj precum Ariel, mica sirenă, e consumat de ceea ce percepe a fi o limitare fizică. Ea e dispusă la sacrificii majore precum pierderea unui element identitar, vocea sa, pentru a înlătura bariera din calea iubirii: coada de pește. E adevărat că prințul nu o mai recunoaște în absența amprentei auditive, lucru ce ar putea sugera că afinitatea e una interioară, nu trupească. Aceste exemple surprind un principiu esențial în construcția unor produse ale popular culture în genere și a culturii Disney în particular: caracterul ambivalent, chiar contradictoriu. Această contradicție structurală face posibilă lectura alternativă în sensul unei decodări individualizate a semnificațiilor și valorilor unui univers ca Disney. Libertatea și responsabilitatea unei alegeri revin fiecăruia. Inclusiv companiei Walt Disney.

Eu sînt copilul Disney. Am crescut în anii ’90. Am plîns cu Bambi. Am cîntat cu Sebastian: Under the sea / Under the sea / Darling it’s better / Under the sea. Am dansat cu Baloo. The simple bare necessities of life, nu-i așa? Am fost convinsă, dar nu îndeajuns de convingătoare, la vreo trei ani, cînd m-am suit în picioare pe pat și am cîntat din toți rărunchii „Someday My Prince Will Come“ în speranța de a-i vrăji pe ai mei departe de gîndul de a mă culca la prînz. Am fost dezamăgită? Da. De ai mei. Mai tîrziu, și de prinț.

Ana-Maria Niculescu-Mizil este so­cio­log și studiază în prezent produsele culturale Walt Disney în calitate de doctorandă în Științele Comunicării la Universitatea București.