Călatoria lungă pe care am întreprins-o în vara anului 2019, fix înainte să înceapă molima sino-globală, necesară redactării unei cărți de călătorie (Prin România. Carnete de drum, Polirom, 2020), a fost un bun prilej pentru mine de a rememora și conștientiza transformările majore pe care le-au suferit vacanțele, concediile și ideea însăși de turism după marea cădere în gol din 1989. Mărturisesc sincer, încă de la început, că mă simt oarecum inconfortabil să vorbesc/scriu din poziția de „martor”; ideea că mare parte din cei care citesc aceste rînduri nici măcar nu erau născuți atunci sau posedă doar ingenue suveniruri de „jeune enfance” mă indispune complet. Voi încerca să fac inventarul unor gînduri și amintiri, nimic mai mult, cu o subiectivitate asumată.

În perioada comunismului tîrziu, sursele de informare și planificare erau complet diferite de cele din ziua de astăzi. Internetul a schimbat totul: în bine și în rău. Oricît ar părea de incredibil astăzi, noi ne planificam călătoriile pe baza... culturii noastre generale, a lecturilor din manualele școlare, emisiunilor de la radio și televiziune, revistelor de turism ca România pitorească. Nici vorbă, evident, de blog-uri, vlog-uri, „platforme” și rating-uri. Existau și ghiduri de călătorie, gîndite pe modelul Routard sau Lonely Planet, dar erau pline de istorie falsă, ideologizate, cu prea puține informații practice, de fapt. Un astfel de ghid, România. Ghid turistic, editor-coordonator Sebastian Bonifaciu (1983), am folosit și în călătoria mea din vara 2019. O bună parte din muzeele, casele memoriale și chiar monumentele de for public menționate între paginile sale au dispărut, s-au „topit” în natură. Nimic mai interesant pentru studiul memoriei la români decît să identifici o casă memorială transformată în vulcanizare sau „servicii funerare” – dar asta-i altă poveste, care ar merita să fie dezvoltată separat.

Aveam mai puține vacanțe pe an, dar de durată mai mare. Vara, mai ales, familiile cu copii, familiile „obișnuite”, aveau vacanța divizată în două părți, denumite generic la mare și la munte. De regulă, se mergea întîi la mare și apoi la munte, pentru răcorire. Marea dura minimum 10-12 zile, dar multe familii, mai ales cele cu copii mici, rămîneau „la ultraviolete” și două săptămîni, poate și mai mult. Nu trebuie să fii mare specialist în turism sau fenomene de societate pentru a-ți da seama că acum vacanțele au devenit mai dese, dar mai reduse temporal, vacanțe de week-end, asemănătoare mai degrabă unor nevroze periodice decît unei veritabile, necesare relaxări. A crescut deci frecvența, s-a micșorat durata, automobilul-rege și-a eliminat toți adversarii. Stau și mă întreb dacă pentru multe familii din ziua de astăzi vacanța nu se reduce, de fapt, doar la călătoria cu automobilul pînă la destinație și înapoi, mîndria expunerii bijuteriei de familie, pe patru roți, semn de imensă uscăciune sufletească, oricît de mult ne-am iubi mașina personală. Iarăși, pe vremea mea, se pleca în vacanță cu trenul, mai rar cu autobuzul și autocarul. Mai țin minte din acea perioadă sistemele sofisticate de protecție a geamantanelor și valizelor pe care le aveau unii călători: huse, învelitoare etc. Calele de depozitare ale autobuzelor erau pline de bidoane de ulei, roți de rezervă, bagaje ale localnicilor, unelte agricole etc. Ajungeai la destinație plin de praf, dar fericit, cu o bună doză de „intimitate culturală” datorată discuțiilor mai mult sau mai puțin aprinse cu localnicii, în funcție de cantitatea de pălincă/țuică/horincă scursă în timpul călătoriei de plăcere.

Oricît ar părea de incredibil, vacanțele pe stil vechi aveau o mai mare doză de rational recreation. Nu era vorba doar de „relaxarea” tîmpă și hedonistă pe care o propun marea majoritate a operatorilor de turism, mai mari sau mai mici, ci de o combinație mai judicioasă de expunere la natură, activități culturale și recreative. Mi-e teamă ca timpul și nostalgia să nu acționeze ca un amplificator de frumusețe și optimism societal, dar re-creația, re-facerea tonusului și a poftei de a trăi printr-un complex de factori naturali și artificiali era mai prezentă atunci decît acum. Berea transportată de pe brațul canapelei din sufragerie pe șezlongul de la mare nu poate fi numită vacanță, oricît am fi de permisivi. Să nu uit, am urmărit cu interes știrile legate de disputele iscate de lărgirea recentă a plajelor de la Mamaia. Încă nu-mi vine să cred că o parte dintre turiști reclamă distanța prea mare pe care o au de străbătut pînă la „apă”, semn de cumplită alienare colectivă a simțurilor.

În fine, modernitatea în care ne găsim favorizează deplasarea în vacanțe a grupurilor cu muncile cele mai ușoare, din punct de vedere fizic, și cu starea de sănătate cea mai bună, după cum o spun mai toate studiile din domeniu. Telemunca-teletravaliul, Internetul de mare viteză, toate au șters periculos de mult frontierele dintre locul de muncă și locul de vacanță, favorizîndu-i, încă o dată, pe cei cu meserii „ușoare”, care nu necesită un mare efort fizic de recuperare. Este încă prea devreme pentru a evalua consecințele acestei stări de fapt. Chiar dacă imperfectă și utilizată adesea în scopuri propagandistice, perioada de dinainte de 1989 a fost marcată de emanciparea turistă a unor pături mai largi de oameni, cum ar fi de pildă țăranii din vestitele CAP-uri, care nu beneficiaseră niciodată pînă atunci de o vacanță. Erau cunoscute, în zona de sud a țării, așa-zisele stațiuni de „cooperatori” (Amara, Balta-Albă), în care dotările erau minimale, pretențiile la fel, dar care respirau un aer de vacanță și libertate pentru cei care chiar aveau nevoie de ele.

Indiferent de schimbările politice și sociale din ultimele decenii, principiul fundamental al vacanței și concediului, și anume remediu la suferința civilizației și a stresului zilnic, nu s-a schimbat. Ceea ce a suferit o mutație importantă, în schimb, este ideea de vacanță perpetuă, accesibilă și etalată pe toată durata calendarului. Ceea ce este o contradicție în sine și poate duce, în cele din urmă, la dispariția lui homo turisticus. Care se va muta pe Internet, cine știe...

Mirel Bănică este cercetător științific, Academia Română, București. Ultima carte publicată: Prin România. Carnete de drum, Editura Polirom, 2020.