A fi părinte, acel rol minunat pe care mulți dintre noi îl joacă în viața unei ființe, a devenit în ultimii ani un alt motiv de a fi competitivi unii cu alții. Dacă pînă acum erau doar mașinile, casele, job-ul, înfățișarea, hainele și cariera, acum la toate acestea s-a adăugat și parentajul.

Ne comparăm între noi încă de cînd copilul nostru e în viața intrauterină: la ce cursuri despre naștere mergem, ce dietă sau vitamine folosim, ce doctor ginecolog ne asistă. Apoi nașterea devine motiv de comparație între mame atunci cînd ne întrebăm una pe alta: „Tu cum ai născut? Îți porți bebelușul sau îl ții în cărucior? Îl alăptezi sau îi dai biberon? Cum îți educi copilul, cu pedepse sau fără? Ce faci după ce împlinește copilul doi ani, mergi la serviciu sau stai acasă să îl îngrijești?“. Eu susțin și încurajez toate cursurile informative despre naștere, alăptare, parenting, fiindcă fac foarte mult bine. Însă ceea ce vreau să subliniez aici este faptul că noi, părinții, ne folosim de orice activitate firească, specifică parentajului, pentru a ne compara unii cu alții și a fi în competiție, iar acest lucru ne încurcă viața noastră și pe cea a copiilor.

Cunosc mulți părinți (aici mă includ și pe mine) cărora le stă inima în loc cînd aud că bebelușul cuiva a început să meargă în picioare la 11 luni, iar al lor încă merge de-a bușilea. Sau cînd aud că fetița de 3 ani a prietenilor citește și vorbește franceză, pe cînd a lor face „doar“ lucruri specifice vîrstei. Nu mai vorbesc despre rezultatele școlare, despre multele opționale care le porționează și le ordonează timpul copiilor, pentru a-i ține ocupați. Pare că, în ziua de azi, succesul părinților se măsoară în rezultatele copiilor care trebuie să îndeplinească binecunoscutele criterii corporate SMART – specific, measurable, achievable, relevant și ­time-based. Iar acești copii e musai să aibă dezvoltate foarte bine laturile lor de artist, de atlet, de cunoscător de limbi străine, de tehnicus. Și să aibă stimă de sine. Să nu se teamă de nimic, să aibă curajul să își spună părerea în orice situație, în fața oricui, mic sau mare, să spună nu atunci cînd trebuie ș.a.m.d. Da, cunosc anxietatea fără margini pe care o simt părinții atunci cînd alt copil e mai competent decît al lor. Competent fie la școală, fie în a fi un copil matur emoțional. Cred că nu avem cum să nu simțim frică, deoarece competiția stă la baza a mai tot ce se petrece în relațiile interumane. Din fericire și din nefericire. În acest articol mă voi concentra pe „din nefericire“.

● De ce ne măsurăm succesul părintesc în rezultatele SMART ale copiilor noștri?

Adevărul e că, atunci cînd vorbim despre copiii noștri, vorbim de fapt despre noi. Oricît de altruiști ne-am considera. De fapt, e mult mai ușor să vorbim despre noi prin copii. Iată cum. Cînd spun sau scriu pe Face­book „Copilul meu a cîștigat locul 1 la Olimpiadă“, de fapt eu doresc să afirm „Uite, eu sînt atît de special/ă, încît am un copil care a reușit să ia locul 1. Ceva e tare bun la mine de am un copil așa deștept. Sau ceva am făcut eu bun, de am un astfel de copil“. Știu că nu ne place să auzim adevărul uneori, însă, dacă ajută cu ceva, această laudă e normală. O facem toți și o fac și eu. Adică, sincer, mă implic atît de mult în viața copiilor mei, încît chiar simt nevoia să se vadă efortul și dedicarea mea. Iar dacă nu se văd, cu greu mă abțin să o strig în gura mare. Știu, îmi e rușine și jenă să recunosc că a ne lăuda folosindu-ne de copii e un lucru firesc pe care îl fac toți părinții, însă e important să vedem că lauda, cererea de atenție e despre noi, și nu despre copii. Aveam obiceiul de a posta mai demult conversații cu copiii mei în care ei spuneau ceva fie foarte sofisticat pentru vîrsta lor, fie ceva care arăta ce bine i am educat eu. Acum îmi e jenă, fiindcă, de fapt, voiam să spun „Hello, mă vede și pe mine cineva cît sînt de specială? Cîte lucruri îmi știe mie capul ăla deștept și educat, pe care le-am dat mai departe copiilor mei? Ce relație bună și apropiată am cu ei?“.

Cu toții ne amintim întîlnirile cu familia extinsă sau cu prietenii de familie la care modul în care se vorbea despre noi, copiii, era în termeni de cît de mult ne-am înălțat, cît de bine învățăm, la ce olimpiade mergem sau ce instrument cunoaștem. Cum ne-am îngrășat sau am slăbit. Cum avem acnee sau ni se dezvoltă alte părți ale corpului, mai repede sau mai greu decît celorlalți verișori sau copii ai celor de față. Și cu toții aveam un sentiment ciudat că am fi niște exponate de muzeu despre care, și nu cu care se vorbește. Spun că era ciudat sentimentul fiindcă, undeva în adîncul nostru, am fi vrut să se vorbească cu noi altfel. Ne am fi dorit ca acei oameni mari să se uite la noi cu deschidere și curiozitate. Să ne întrebe despre ce ne place, ce nu ne place, despre ce ne face fericiți și ce ne face triști, fără a ni se evalua sau comenta nici un răspuns. Însă lucrurile nu prea s au întîmplat așa pentru majoritatea oamenilor. Realitatea e că încă din fașă am fost evaluați și s-a vorbit despre noi – cît de cuminți dormim, ce frumos e că ne-am jucat afară și acum sîntem obosiți, deci vom dormi mai bine, prin urmare părinții vor fi mai liniștiți. Cît de bine vorbim, cît de bine mîncăm, cît de timpuriu mergem singuri la toaletă. Apoi cît de bine învățăm la școală, cît de mulți prieteni avem, dacă sîntem apreciați de profesori sau nu, și lista poate continua. Cu alte cuvinte, s-a vorbit despre noi în termeni de cît de ușoară sau de grea le facem viața părinților noștri. Cît de mult îi încurcăm sau ajutăm. Cît de mult se mîndresc cu noi sau nu. Acestea au fost criteriile prin care am fost „evaluați“ și prin care noi am primit iubire. Firește că părinții noștri ne-au iubit oricum, însă nu contează că ei ne-au iubit, ci contează cum am simțit noi că eram iubiți. Iar noi am simțit că dragostea părintească vine înspre noi dacă respectam criteriile de mai sus. Acum, părinți fiind, tindem să facem același lucru. E un algoritm al naturii umane, nu trebuie să ne simțim vinovați. Fiindcă iubirea o definim, o căutăm și o oferim celor din jur raportăndu-ne la felul în care am fost iubiți cînd eram mici. Iar iubirea venea atunci cînd existau niște rezultate clare, bune, superioare celor din jur.

● Așadar, cum de avem atîta nevoie să ne lăudăm cu rezultatele copiilor noștri?

Fiindcă am învățat din relația cu propriii părinți că a fi înseamnă a face. Adică nu e suficient să fii, să exiști tu, așa cum ești, pentru a fi iubit, ci trebuie să faci anumite lucruri, să performezi, să excelezi. A fi iubit înseamnă să ai rezultate concrete pentru care tu să fii apreciat, văzut și deci iubit.

Avem nevoie să ne mîndrim cu rezultatele copiilor fiindcă am fost evaluați cînd eram mici, înainte de a primi iubirea și validarea. Iar acest lucru nu s a întîmplat în interacțiunea părinte-copil, cu părintele avînd lista și creionul în mînă și bifînd căsuțe, ci în timpul unor scurte conversații care aveau loc la masă, în sufragerie, la culcare. Iar în aceste conversații noi trebuia să arătăm ce am făcut la școală, ce lucruri bune am făcut prin casă, cum ne-am purtat cu frații, surorile, bunica etc. Trebuia să dovedim, cu alte cuvinte. Și ca să dovedești, te raportezi la ce ți se cere și la ceilalți. Te raportezi la ceilalți, fiindcă așa se vede dacă ești bun sau slab. Dacă valorezi ceva. De aici competiția acerbă care e încurajată și hrănită de adulți încă din fașă.

Partea cea mai tristă pentru copii e că, fiind folosiți de noi pentru a ne atinge obiectivele de părinte perfect cu copii competenți (nu doar la școală mă refer aici, ci și în viața emoțională), ei nu se pot concentra pe a se dezvolta în direcția lor personală. Copiii se opresc din a crește interior fie pentru a ne face pe plac, fie pentru a ni se opune. Și, aidoma nouă, ajung adulți care la 35-40 de ani se întreabă: Cine sînt eu? Ce îmi place mie?

Partea cea mai tristă pentru sinele nostru de adult-părinte este că, în toată această competiție părintească, noi ne dăm la o parte pe noi și ne folosim de copiii noștri pentru a vorbi despre noi. Ne dăm la o parte fiindcă avem convingerea adîncă, cel mai adesea neconștientizată, că nu contăm. Că nu sîntem importanți, iar nevoile noastre nu contează.

● Cum ar fi să adoptăm conceptul de „părinte suficient de bun“?

În loc să fim părintele perfect, fiindcă perfecțiunea și rezultatele ne-au adus mereu iubirea, cum ar fi să ne propunem să fim părintele suficient de bun? Acest concept a fost adus în psihologie de psi­hanalistul David W. Winnicot, este un concept sănătos, care îmi place și care am văzut că face bine familiilor cu copii. Dacă acceptăm că nu sîntem părinți perfecți, atunci le permitem copiilor să fie niște ființe umane de sine stătătoare, nu o dovadă a excelenței și valorii noastre de părinte.

Ar fi minunat să nu mai spunem, nici măcar în momentele noastre bune, că cea mai mare realizare a noastră este copilul. Este trist și pentru copil, că reprezintă o realizare și nu o ființă care crește însoțită de noi. Este trist și pentru noi, că nu ne trăim propria viață. Mi-ar plăcea să vedem mai multe postări pe Facebook ale părinților în care, pe lîngă realizările copiilor, să fie și mai multe poze cu ei înșiși, cu florile care le plac, cu felurile de mîncare pe care le gătesc, cu munții pe care îi urcă, cu diplomele lor. E OK să ne mîndrim cu copiii noștri, dar mai ales cu noi înșine. 

Otilia Mantelers este psiholog, specialist în parenting și autoarea cărții pentru copii Secretul Monstrului, Editura Humanitas Junior. Susține conferințe și cursuri pentru părinți de peste șapte ani, fiind unul dintre primii instructori de parenting din România. În timpul liber scrie articole pentru părinți pe otiliamantelers.ro.