Joia Mare, Joia Cinei celei de Taină. La finalul liturghiei, preotul iese din altar, merge spre mijlocul bisericii și face un semn scurt către cei de la pangar. Pe nesimțite, sînt aduse în centrul naosului o masă și douăsprezece scaune. Părintele își rotește privirea peste cei care așteaptă să vadă ce va urma și începe să invite, printr-un simplu gest al mîinii, cîțiva bărbați să se apropie și să se așeze pe scaunele rînduite de jur împrejurul mesei. Tineri și bătrîni, chemați de la strană sau dintre mirenii care au participat la slujbă, bărbații privesc cu sfială înspre cel care pune pe masă un vas cu apă și se încinge cu un lung ștergar alb, din borangic. Dialogul ce se instituie, în acest răstimp, între preot și cîntăreți, pare a fi un fel de dramatizare a capitolului al XIII-lea din Evanghelia după Ioan (13: 1-17).

După încheierea lui, părintele îngenunchează și începe să spele picioarele bărbaților, într-o manieră ce împletește umilința cu firescul slujirii celuilalt. Nu se grăbește, fiecare mișcare are un soi de solemnitate și e dusă pînă la capăt, ca și cum de această purificare ritualică ar depinde curățirea unei întregi lumi. După ce trece pe la toți, se ridică și rostește o rugăciune care explică semnificația actelor săvîrșite, punînd accentul pe smerenia lui Hristos, Cel Care, prin venirea Sa în lume, a oferit modelul celei mai înalte smeriri: Doamne, Dumnezeul nostru, Cel Ce, după multă mila Ta, Te-ai smerit pe Tine Însuți luînd chip de rob; Care în vremea patimilor Tale celor mîntuitoare și făcătoare de viață, de bunăvoie ai voit a cina cu Sfinții Tăi Ucenici și Apostoli, și după aceea Te-ai încins cu fota și ai spălat picioarele lor, dîndu-le lor chip de smerenie și de dragoste unul către altul, și ai zis: Precum am făcut Eu vouă, așa și voi să faceți unul altuia, Însuți și acum Stăpîne, vino în mijlocul nevrednicilor robilor Tăi, care urmăm pildei Tale și spală toată întinăciunea și necurăția sufletelor noastre; ca spălînd praful ce s-a lipit de noi prin păcate și ștergîndu-ne unul pe altul cu ștergarul dragostei, să putem plăcea Ție în toate zilele vieții noastre și să aflăm milă înaintea Ta.

Mă uit pe furiș înspre cei cărora preotul le-a spălat picioarele și citesc pe chipurile lor cît de mult i-a emoționat momentul acesta, căci e greu să accepți că omul către care privești în sus se așază în genunchi înaintea ta și îți curăță tălpile. Preotul reia, de fapt, ceea ce Hristos le a cerut ucenicilor (și, prin ei, tuturor urmașilor într-ale slujirii) să facă în numele Lui, încredințîndu-le o anumită poruncă (mandatum – termen latinesc ce denumește și astăzi, la catolici, acest ritual din Joia Mare). De fapt, îi învață astfel că smerenia este o forță ascendentă, căci numai ceea ce te coboară reușește să te înalțe. El Însuși a parcurs de mai multe ori traseul dintre minus și plus infinit: S-a golit de dumnezeire pentru a deveni om și a Se naște în cel mai umil dintre locuri; a fost întîmpinat la intrarea în Ierusalim ca un mare profet și învingător, pentru a fi, la doar cîteva zile distanță, trădat și răstignit; S-a pogorît în cel mai adînc ungher al iadului, pentru a-i elibera pe Adam și Eva (și, prin ei, întregul neam omenesc), iar ulterior S-a înălțat la cer, pentru a sta de-a dreapta Tatălui.

A fi smerit este, așadar, semnul urmării lui Hristos. Vechiul și Noul Testament propun atît imagini ale smereniei, cît și ale smeririi, indicînd astfel distincția între o stare asumată (Fecioara Maria) și una impusă, ca plată pentru păcat. Teatrul antic grec sancționa hybris-ul, iar personajele care se dovedeau a fi vinovate de o asemenea mîndrie nemăsurată erau pedepsite în mod tragic. În Biblie însă, întoarcerea este oricînd posibilă, reintrîndu-se prin smerenie într-o stare chiar mai bună decît cea de dinainte de cădere. Convingător este exemplul lui Nabucodonosor al II-lea, împăratul Babilonului, care pierde totul, chiar și starea de umanitate (…alungat a fost dintre oameni, iarbă ca un bou a mîncat, trupul i s-a scăldat în roua cerului pînă ce părul i-a crescut ca părul leilor și unghiile ca ale păsărilor, Daniel, 4:33), pînă în clipa în care mintea i se deșteaptă pentru a înțelege că nimic din ceea ce a reușit să construiască pe pămînt nu este prin meritul său, ci din darul lui Dumnezeu.

Reîntoarcerea lui Nabucodonosor, ca și cea a lui Manase sau a lui David, prefigurează revenirea fiului risipitor în casa Tatălui, după un lung exil autoimpus, și intrarea în adevărata croială a ființei. La o privire mai atentă, cuvîntul smerenie își dezvăluie etimonul slav ce conține vocabula mera (măsură), iar verbul smeriti s-ar putea traduce prin a aduce în măsură. Acest parcurs lingvistic luminează pasajul din volumul semnat de Savatie Baștovoi, Singuri în faţa libertăţii (Editura Cathisma, 2009, p. 95): A te smeri înseamnă a-ţi veni în măsură, a reveni, a deveni ceea ce eşti. Cu alte cuvinte, a fi smerit înseamnă a cunoaşte adevărul despre tine însuţi, a-ţi cunoaşte măsura, a fi realist.

Basmul popular surprinde cu finețe această pătrundere în măsura cea bună a ființei, atunci cînd eroul își recunoaște limitele și acceptă sprijinul unor personaje adjuvante. Calul năzdrăvan, regina furnicilor sau a albinelor, păsările și animalele fermecate, făpturile pantagruelice (precum Gerilă, Setilă, Flămînzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă ș.a.), Sfînta Vineri sau Sfînta Duminică sînt instanțele care îl ajută pe protagonist să parcurgă toate probele inițiatice, devenind ceea ce fusese menit, de la bun început, a fi. Și în acest caz, smerenia îi imprimă eroului o traiectorie ascendentă, în pofida ideii de umilire pe care o presupune admiterea neputinței de a se descurca singur în diverse situații.

În oglinda răsturnată a smereniei se reflectă orgoliul, iar pilda Vameșului și a Fariseului (Evanghelia după Luca 18:10-14) situează frontal cele două atitudini. Comentariul Sf. Ioan Gură de Aur la această parabolă sugerează comparația cu o întrecere între două trăsuri, dintre care una este condusă de dreptate și mîndrie, iar cealaltă de păcat și smerenie. În final, cea de-a doua cîștigă în mod neașteptat cursa, în ciuda prezenței păcatului la frîiele atelajului (…şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi avînd aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dînsul. Şi trăsura dreptăţii rămîne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mîndriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covîrşeşte puterea păcatului și ne ridică pînă la cer, aşa pe de altă parte, mîndria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpînire pe dreptate şi o doboară la pămînt.)

Smerenia are efect eliberator, te scoate dintr-o falsă părere de sine și te restituie ție și celorlalți în chipul cel adevărat. Prin ea, îți recunoști starea, greșelile, limitele și, implicit, te (re)cunoști. Orice act de smerire este însoțit de iertare, după cum demonstrează și dialogul final dintre protagoniștii romanului Cititorul din peșteră (Editura Humanitas, 2012, p. 82), de Rui Zink. Cînd își admite greșeala față de Anibalector, băiatul își descătușează simultan sentimentul vinovăției și prietenul întemnițat din pricina trădării lui: Anibalector, aproape fără efort, şi-a smuls lanţurile. Şi-a masat încheieturile, iar eu m-am gîndit: iată unul care nu se plînge de frig cînd i se scot cătuşele.

Ştiu că nu poţi, a spus el. Dar dacă rămîi o să ai probleme, pentru că m-ai eliberat.

Nu contează.

Eşti sigur?

S-sînt...

Anibalector a acceptat:

Atunci e-n regulă.

Şi, în clipa aceea, a sărit afară din groapă şi a aterizat lîngă mine.

Tu…, am murmurat, stupefiat. Tu te-ai fi putut elibera pînă acum…

Nu, n-aş fi putut. Îmi lipsea un prieten.

Dacă smerenia ne coboară doar pentru a ne înălța, de ce ne este atît de greu să o punem în practică? Poate pentru că ne am dori să ajungem la bucurie fără a trece prin întristare și la Înviere fără a păși prin văile morții. 

Cristina Bogdan este conferențiar și prodecan al Facultății de Litere, Universitatea din București. Cea mai recentă carte publicată: Moartea și lumea românească premodernă. Discursuri întretăiate, Editura Universităţii din Bucureşti, 2016.

Foto: flickr